Pe domnul din imagine l-am văzut plimbându-și pisica prin cartier. Ținea într-o mână o plasă cu feliuțe de salam și în cealaltă lesa pisicii. Pe baza fotografiei și a informațiilor, scrieți o povestire cât mai interesantă, care să aibă între 10 și 1.000 de cuvinte.
Cine vrea să participe postează aici povestirea, sub formă de comentariu, oricând timp de o săptămână, până în noaptea de luni spre marți la ora 00:00 a României. Premiul este un exemplar din romanul meu “Exitus”, cu semnătură și dedicație. Câștigătorul va fi decis de mine; dacă eu consider că, într-o săptămână, nimeni nu merită premiul, nu se va acorda.
Dacă învingătoarea sau învingătorul este din București, ne întâlnim la o stație de metrou și-i înmânez premiul. Pentru cei din țară, plătesc eu cheltuielile de trimitere, prin Poșta Română. Dacă câștigătoarea sau câștigătorul sunt în străinătate, la fel, pot trimite cartea cuiva aflat în România, de unde o pot ridica.
Succes și inspirație!
UPDATE: Câștigătorul primei etape este Eduard Sittner. Eduard, ți-am trimis un mesaj pe adresa de mail pe care ai trecut-o când ai postat. Felicitări!
Vă mulțumesc tuturor pentru scrieri și vă aștept la etapa a doua!
Am făcut-o. Chiar am făcut-o. Mă uit la ce-a mai rămas din ea și nu-mi vine să cred, dar picăturile de sânge care se preling pe foaia din fața mea îmi spun asta. Poate că în cele din urmă am cedat, n-am mai rezistat, îmi e foame de 5 zile…dar nu, știu că n-a fost asta, ci doar plictiseala. Plouă și încă îi simt gustul dulce și cald pe limbă.
Acum 5 minute: simt că nu mă mai pot abține, se plimbă în fața mea, mă atinge, îmi vorbește pe limba ei, mi se plânge, cerșește atenție, o s-o fac, în cele din urmă o s-o fac și o să fug cât mai departe, ce mai contează unde, oricum nu cunosc pe nimeni si nu văd rostul de a continua.
Acum 1 oră: ne-am întors acasă, e frig, e aproape întuneric și n-am niciun chef sa aprind vreo lumină; o simt cum începe aceeași tânguială, aceleași idei care zboară către mine și mă strivesc; ce mai vrei de la mine, ce tot mai vrei…te-aș părăsi aici si acum, dar in afară de tine nu mai știu pe nimeni si, de fapt, unde să plec, plouă din nou, iar mirosul de frunze plouate se amestecă in nările mele cu cel de boabe prăjite de cafea, e ploaie
Acum 2 ore: ne apropiem de blocul nostru și iarăși începe, nu o mai suport, nu te mai suport, ma auzi? Nu-i pasă, o văd că face intenționat, știe că cei care trec pe lângă noi o compătimesc si râd de mine, de-ar fi doar asta…picioarele se duc singure spre acasă, nici lor nu le pasă prea mult, dar mie da pentru că-s ale mele, iar papucii cu care am ieșit s-au dus, ducă-se, cui îi pasă, ei sigur nu.
Acum 3 ore: tot timpul mă enervează si fuge printre picioarele oamenilor ce trec pe lângă noi, o rog sa nu facă asta, dar cine să mă audă? Fac asta mereu, au obosit până și puținii vecini care ne mai bagă in seamă, dar e mai bine așa, altfel s-ar plânge că nu mâncăm, că nu avem nimic, că e așa tristă, așa lipsită de apărare. Miroase a ploaie
Acum 5 ore: am bătut străzile astea de mii și mii de ori, am respirat de mii de ori impreună același aer îmbibat de ultimul anotimp din lumea asta și mi-e foame, dar și ei, mergem și încercăm să uităm că mergem, că respirăm, că batem aceleași si aceleași străzi, nimeni cu noi
Acum 8 ore: poate că ar fi bine să ieșim un pic, să scăpăm de pereții ăștia, să căutăm aerul ăla cu care ne-am obișnuit prea bine și de care suntem sătui, dar ce să-i faci, nici măcar nu plouă
Acum 10 ore: acum mi-a trecut foamea aia nenorocită, e mai bine, chiar dacă plouă, chiar dacă plictiseala nu se spală cu o simplă apă din cer, dar e dulce
Acum 12 ore: Am făcut-o. Chiar am făcut-o. Mă uit la ce-a mai rămas din ea și nu-mi vine să cred, dar picăturile de sânge care se preling pe foaia din fața mea îmi spun asta…
@Luca:
Bun :)
Mă învîrteam printre saci și cutii, încercînd să montez canapeaua, cînd am auzit mieunatul. Un mîț cu puf negru și zbîrlit se zgîia la mine prin geamul înghețat. Am ieșit pe balcon, papucii mi-au alunecat pe pojghița subțire de zăpadă. M-am aplecat și l-am luat în brațe. L-am scărpinat deasupra ochilor ca doi sîmburi negri și a început să toarcă.
În iarna aia, puful s-a transformat în blană stufoasă, iar din pernuțele negre au ieșit niște gheare lucioase, cu care a zdrențuit marginile canapelei. Ozzy o să te cheme, i-am spus într-o seară, cînd l-am văzut atent la un top Osbourne pe VH1.
În aprilie, am cunoscut-o pe Angela, la ziua de naștere a unei amice. Nu mi-am putut lua ochii de la decolteul ei, de care m-am apropiat abia spre dimineață. Cînd am ajuns la mine, ne-am aruncat hainele și ne-am rotit pe parchet sărutîndu-ne.
Mirosea a cafea cînd m-am trezit, și-am auzit dușul. Pe blatul din bucătărie am găsit o farfurie cu clătite calde. Ne-am băut cafeaua și-apoi Angela îmbrăcat și a plecat.
Era o dimineață însorită de primăvară, mi-am dus cafeaua pe balcon și m-am uitat la mîțul care se lungise pe gresie.
− Sînt tot mai dezamăgit de alegerile tale, a deschis ochii și m-a fixat.
Am tresărit și-am răsturnat ceașca.
− Ai adus-o doar pentru sînii ăia. Nu te-ai întrebat cine e, dar te-ai grăbit să-i scoți rochia.
− Ca să vezi, am spus strîngînd cioburile în făraș.
S-a apucat să-și lingă o lăbuță.
− Cine ești?
− Eu sînt, tîmpitule, Ozzy. Acum ascultă la mine. Fata ți se pare delicată, dar e mai prefăcută ca o mîță.
− De ce?
− A făcut niște chestii în baie!
A plecat de lîngă mine și a deschis ușa de la balcon cu o lăbuță, iar eu l-am urmat.
− Ce chestii?
− Și-a scuturat nasul în chiuvetă. Apoi a făcut așa, de parcă trebuia să scoată pe gură un ghem de păr.
− Ajunge.
− Și-ar trebui să știi…
− Gata!
− S-a spălat cu periuța ta.
Am continuat să fumez, privindu-mi unghiile. Ozzy aștepta în tăcere.
− Așa,și?
− Ai insistat să-ți spun. Oricum, mă doare cînd văd cît ești de superficial. Crezi că ai dat de o amantă strașnică, dar cu timpul afli că a jucat teatru. Atunci vei fi deja sub papucul ei și îți va da ordine. Du motanul la tuns! Ia uite cît păr a lăsat pe pernă! s-a maimuțărit el.
− N-ai cum să-nțelegi.
− Aș vrea pentru tine o altfel de aventură. Aventura vieții tale, a mai spus înainte de a adormi într-o baltă de soare.
În următoarele luni, cum mă întorceam de la serviciu, îl scoteam pe Ozzy la plimbare. Mergea în lesă, cu coada ridicată și din cînd în cînd se oprea și mirosea atent. Într-o noapte, m-am trezit speriat. Am deschis ochii și l-am văzut privindu-mă cu pupile fosforescente.
− Nu-mi place cînd mă studiezi, am spus și m-am ridicat pe pernă.
− Înseamnă că ascunzi ceva.
− Să știi că nu dau nimănui socoteală. Nici măcar ție.
− Stai să ghicesc, a înclinat capul și a ridicat o lăbuță. Nu vrei decît să trăiești clipa.
− Cam așa ceva. Nu ești nevasta mea și…
− Gata, am înțeles.
− Dar uite, tot trebuia să-ți spun. M-am îndrăgostit.
− Cum o cheamă?
− Ela.
− Nu-mi place.
− Păi nici n-ai…
− N-are cum s-o cheme Ela. Poate Elena sau Aniela.
− Cu ea să te porți frumos.
− N-ai înțeles nimic din relația noastră, a spus și mi-a întors spatele.
Ela a venit la noi doar în ziua cînd am strîns lucrurile ca să ne mutăm la ea. Părul ei auriu și lung a apărut în cadrul ușii. Ochii albaștri au strălucit fericiți. Privindu-i, am simțit că sînt foarte îndrăgostit.
Ozzy s-a dus la gleznele ei, pe lîngă care s-a foit cu viclenie. De atunci nu l-am mai auzit vorbind. Cînd rămîneam singuri, îl întrebam cîte ceva, dar se făcea că nu înțelege. Iar într-o zi a dispărut. Atunci am început să mă gîndesc la garsoniera mea și la compania lui, la plimbările noastre tăcute prin cartier. Week-end-urile deveniseră de o monotonie exasperantă, Ela voia să stăm în casă și să jucăm în rețea. În sîmbăta aia trebuia să trecem la nivelul trei al jocului pe care tocmai îl cumpărase. Cînd a sunat telefonul, am crezut că mă înec de bucurie. Pe cînd mă întrebam ce să-i spun fetei, l-am văzut strecurîndu-se pe lîngă picioarele mele.
− Dragule! am sărit de pe scaun și m-am luat după el.
L-am căutat peste tot. Cînd am ajuns în dreptul ușii de la baie, am auzit un șușotit. M-am aplecat la gaura cheii. Ela stătea pe vasul de toaletă, cu Ozzy în brațe.
− Eu ți-am zis de la început că e nestatornic. Da, într-o oră. Ce-i mai plac aventurile! Păcat, tu erai cea mai bună și cea mai frumoasă dintre toate. Nu plînge! Bucură-te că scapi. Oricum stă foarte prost cu igiena, nici nu vrei să știi.
Ușa s-a deschis dintr-o dată și am dat nas în nas. Motanul era pe umerii ei.
− Ce faci?
− Vreau să fac un duș, am spus încet.
− Mergi undeva?
− E ziua lui Andrei și dă o bere.
− Să trecem nivelul și mergem.
− Sînt numai golanii mei, m-am uitat spre mîț cu reproș. O să te simți stingheră cu noi.
− Dacă nu vrei să vin, spune-mi.
Nu știam ce să mai zic.
− Te porți ciudat în ultima vreme, m-au fixat ochii ei albaștri.
Pupilele lor s-au alungit pînă au devenit două linii negre și tăioase.
− Ce-mi ascunzi?
− E vina lui Ozzy, am spus privind ochii care se umpleau cu întuneric. El mi-a zis că vrea o aventură pentru mine. Aventura vieții mele, am șoptit.
− Ce tot spui acolo? Cine e Ozzy?
L-am simțit plimbîndu-se printre picioare, rîdea ticălosul. Ce-ar fi s-o ștergem de-aici? a început să toarcă.
Am 2 pisici negre, unul de rasa Main Coon e aproape de ultimele zile, sta cu noi de aproape 20 de ani, a fost tratat rau de vecini si s-a refugiat la noi cu pielea aproape jupuit de pe el ca vecinii voiau sa scoata colarul din gat si l-au ranit foarte rau. S-au si mutat imediat. … Ne-e mila de el sa-l ducem la predat sa fie pus jos desi nu mai vede, simte sau aude, ii dam mancarea in gura cu lingurita si directam capul spre apa, etc., sa nu moara de foame si sete ca sint deja temperaturi ridicate ziua. Se va termina povestea curand …
@Ozzy:
Povestea ta are 996 de cuvinte. Ai calculat? :)
@Adrian – am numărat și mieunat pînă la 999, dar văd că două-trei cuvinte mi-au scăpat. Le declar pierdute pe drum.
Mi-am tras în grabă blugii pe crac, m-am dat cu parfum şi am plecat.
M-a chemat în cumpăna nopţii să-i port iar de grijă când vorbeşte cu morţii. Periodic se-ntâmplă să-mi poarte de dor şi-atunci îmi scrie la ore la care, de regulă, mor. Aseară băusem doar vin. Şi-o bere – oricum, cam puţin. Mesajul a fost de-aceeaşi factură: “ Să vii ca să-mi storci lămâile-n gură! Să vii, că altfel nu ştiu ce-ţi fac!” M-am oprit din murit şi-am plecat către drac. Daaa, e un drac diafan! cu sâni mici, cu nervi mulţi şi, mai nou, cu-n motan.
“Ai venit, în sfârşit!” Am zis “da, tot drumu’am fugit!”. Mi-a pus într-o cană ceva dintr-un pet, ceva cu alcool şi gust amărui. “În fine, te iert.” Greşisem şi-acum?! Să mor dacă ştiu! Muream şi eu liniştit şi uite-mă’s viu, prezent, pregătit, îngropat în lămâi. “Fă-te şi tu mai comod, azi rămâi!”. Am rămas, în chiloţi, întins lângă pat. “Indecent!” şi mi-a dat un halat. Mi-o silă de el de nu am cuvinte! Nu, că-i curat, da-mi aduce aminte de luna de miere. Ce lună a fost, ehee! şi-acum numai fiere. “Am luat lâmâi de la greci. Se storc mai uşor.” După primele opt m-a certat “stai că mor!” Şi am stat. N-a murit! Încă opt. “Băi, eşti tâmpit?! Mai cu grijă că-mi sar stropi pe faţă!” (Şi ce bine muream, şi ce greu mi-e în viaţă…) “Iartă-mă!” i-am zis ştergându-i obrazul şi-n mine crescu şi mai tare necazul. “Destul, nu mai vreau!” Din pat, de sub perne se-auzi doar un “miau!”. Motanul ei negru dormise-n neştire. “E ora lui de trezire?!” i-am lipit şoptit de timpan. “Pe dracu’! E doar un golan. Cerşeşte iubire şi vrea pus la masă.” Şi nu-l pui?” “Unde, aicea? În casă?! Nicidecum! Afară, în drum!” Motanul se duse agale pe hol. “Du-l tu, mi-o lene de mor! Sa iei din sertar felii de salam şi din cui o o zgardă. Mă rog, sau un ham.” “Să mă-mbrac şi-am plecat.” “Ce să faci? Nu auzi că-i lihnit?! Du-te-aşa, în halat!” Aş fi vrut măcar blugii să pot să mi-i iau. “Miaaauuuu!” Şi motanul ăsta, ca şi ea, tot un drac. Ne plimbăm – el sătul, eu posac. Salam nu mai vrea, să mă-ntorc nu mai vreau. “Motane, au revoir! Mă duc să mă beau!” Ea n-are decât să facă ce-o vrea: să urle, să moară, să taie lămâi. Sau să bea! Eu plec în halat, de tot, absolut şi-n urmă, motanul se ţine de mine. “Marş! Huşşşi! Zât!” Degeaba! El calcă decis pe urmele mele, drac mic cu vieţile grele. Ajungem acasă în camera mare, bem duşi cu gândul la morţi mai uşoare. Şi bem ca-ntr-un cor, şi cântăm într-un dor:
C-aşa ni-i moartea – o goană,
Şi astfel vieţile trec…
Să mori sănătoasă, cucoană,
Că-ţi beau şi motanul şi plec!
Nu sunt mulţi care ies la plimbare cu pisica. Nu sunt multe pisici care ies la plimbare, pentru a se mai şi întoarce. Poate de aceea a mea are lesă. Poate sigur. Lui Billy pare să îi placă. Plimbarea. Nu ştiu de lesă. Înţelege poate că e necesară? Nu, dar o tolerează, aşa cum mă tolerează şi pe mine, în schimbul unei vieţi lejere. Găsită lângă un tomberon, ghemotocul de blană neagră, cu ochi verzi, sălbatici, mă priveşte acum cu nerăbdare spunând parcă: “Haide moşule, te mai aştept mult?” Dar nu sunt chiar moş, însă puful negru e încă mic. Îi arunc o feliuţă de salam, să o distrag, cât să o ajung din urmă. Este teribil, dar este preferatul ei. Şi cine sunt eu să îi judec gusturile, doar beau bere şi mănânc şhaorma. Şi mici din când în când. Nu des, dar nici rar, mai fac excese cu gogoşi. Cu sau fără cremă de ciocolată. Poate un pic de gem.
-Haide Billy, nu îţi mai dau acum nimic, mergi!
Dar pare să nu mă înţeleagă. Miloaga! Îi mai arunc o feliuţă. Se joacă puţin cu ea. E sătulă. Îi arunc o privire supărată, o înhaţă şi o ia în faţă. Poate e mai inteligentă decât o credeam. Sau poate doar are intuiţie. Trotuarul este mai mult gol. Din când în când, un trecător se uită uimit spre patrupedul negru, dar Billy nu bagă pe nimeni în seamă. Aruncă câte o privire curioasă ciripiturilor din copaci, dar merge mai departe, nepăsătoare, fără griji, păşind cu graţie prin lumea doar a ei. Căci este o ea. În ciuda numelui. E dimineaţă dar nu prea, iar câinii de mult şi-au făcut plimbarea. Mereu o să îmi aduc aminte cu drag, duioşie şi milă, de ziua în care Billy a întâlnit pentru prima dată un câine, în plimbările ei. A fost ziua în care, fără voia mea, am purtat un turban. Multe zâmbete şi fotografii au luat naştere atunci.
Păcat că azi nu am întâlnit nici o băbuţă în drum. Sunt simpatice cu superstiţiile lor. Pe cât posibil încerc să o fac pe Billy să le taie calea, să văd de câte ori se crucesc apoi, pentru a scăpa de ghinion.
-Nu te mai băga prin iarbă! Poate iei vreun parazit!!
Mă aude, ezită, îşi întoarce privirea, dar nu ascultă şi merge mai departe. Dau drumul mai mult la lesă. E mai rău decât un copil. Tot ce vrea face şi tot nu ai cum să i te opui. Animalul nostru, stăpânul nostru.
Îi arunc ultima bucăţică de salam, mai mult ca să scap de punga goală. Şi pentru a o atrage afară din iarbă. Puţin timp la dispoziţie şi prea multe de făcut. Trebuie să mai ajungem şi pe acasă.
-Hai! Mai cu talent Billy! Hai spre casă!
O iau în faţă, dar ea nimic. Trag puţin de lesă, dar Billy îşi ciuleşte urechile şi atât. Nici un pas spre mine. Ajung la ea şi curios îmi aliniez privirea cu a ei. Şi văd ceva în iarbă, cîţiva metri mai departe. O cutie de carton ce tremura.
-Off, pe cine ai mai găsit, pisică nebună?
Se uită spre mine, rugătoare parcă.
-Bine, hai să vedem!
M-am apropiat destul cât să văd un cap roşcat mic, încercând să iasă din celula cartonată. Singură, speriată, probabil înfometată…
-Billy, meet Chilly!
E dimineata de dupa o noapte absurda . Singurul meu noroc e ca am gasit magic mushrooms in piata , ca e cald si ca pot merge linistit la plaja . Dar linistea dispare subit pentru ca in spate o pantera neagra imi vrea lesul netrebnic si ma cuprind anxietatea , singuratatea si paranoia . Poate suna absurd dar un tanc parasit e chiar in fata mea si ma va salva de coltii infometati ai felinei afro-americane . In fata Christina Hendricks face autostopul si nimeni nu poate ucide o dragoste la prima vedere . Vom demara in tromba , vom zbura de fapt departe hat departe catre nisipul unic din fata hotelului Amfiteatru din Olimp.
@the_kop:
Christina Hendricks adica ea?
http://www.imdb.com/name/nm0376716/?ref_=nv_sr_1
@AG chiar ea . Nu i-am rezistat.
– Unde santem? …..animalule…
~Acum verific. Pe Pamant. Mai exact in Bucuresti – Romania.
– Esti nebun! Vreau acasa! Mi-ai promis ca vom parasi Romania.
~Stiu. In cateva zile o vom parasi.
– Pentru ce santem aici? Esti dependent de mititei? Stiam ca nu pot avea incredere in tine…
~Doar la mancare te gandesti. Tot ce-ti pot spune e ca santem aici pentru un experiment social.
Pt asta am nevoie de ajutorul tau.
– Te ajut cu o singura conditie: de acum inainte ma vei hrani doar cu soricei verzi de Alhambra. Biologici.
~Vad c-ai uitat ca esti vegetariana.
– Din cauza ta am prins gustul soriceilor verzi de Alhambra.
~Ar trebui sa-mi fi recunoscatore. Ti-am salvat a 3 a viata.
– Sant. Altfel nu te-as urma. Ai vazut ca sant neagra?
~Da. Si te sfatuiesc sa nu te lingi 2 ore. Vopseaua e de proasta calitate. Daca-ti atinge limba iti vei pierde simtul gustului. Scuze.
– Scuza-te doar daca intentionezi. Stiu ca esti satisfacut cand ma poti manipula. Mi-e foame. Ce ai in punga?
~Salam.
– De Sibiu?
~Nu. Nu mai primesti Salam de Sibiu. De cand mananci salamul ala vorbesti cu accent ardelenesc. Iritant.
– Daca nu ma hranesti voi sparge toate cauciucurile cu ghiarele. Uite cate masini frumoase ma asteapta…..iar tu vei fi deconspirat.
~Amenintarile tale sant amuzante. Attar timp cat lesa e la mine nu vrei sa ne despartim. Fara lesa nu te poti intoarce in galaxia ta preferata. Vrei salamul asta? Altfel il arunc.
– Ce fel de Salam e?
~Salam Florin.
– Tu chiar crezi ca voi putea canta manele daca mananc salam Florin?
~Nu stiu. E un experiment. Hai si mananca. Poate scapi de accentul ala nenorocit. Daca ma asculti parasim Romania in 3 zile. Cu lesa.
hop si eu….. nu m-am numarat . Taie virgulele ;)
ps. Huge thx for the book !
https://windwhisperer.wordpress.com/2017/05/25/the-great-cat/
De cinci ani mă indoapa cu Xanax şi-mi spun că Negruțu nu există şi că numai un ciudat merge pe străzi cu o lesă si câteva bucăți din cel mai nobil salam cu putință. Acum am dovada!!! Multumesc Click. Multumesc Andreea Marin.
Inca de dimineata mi-am dat seama ca nu prea e in apele lui. N-a iesit nici sa-si ia ziarul. Nu m-a mai mangaiat, cum ii era obiceiul. Din ceasca de cafea abia daca a baut jumatate. Statea pe taburetul din bucatarie, ignorand firmiturile ramase pe masa de seara trecuta, privind in gol. Nu-l mai vazusem de mult in starea asta.
Cand jarul tigarii i-a atins degetele s-a ridicat brusc si a pornit-o spre usa. In clipa aia am simtit un fior rece pe sira spinarii si am fugit inaintea lui. Daca nu am eu grija de el, atunci cine? Peste lenjeria de corp purta numai halatul, si era incaltat doar cu papucii. Cum sa iasa in halul asta pe strada? Ce-o sa spuna vecinii despre noi?
M-am incolacit in jurul piciorului lui atingandu-i gleznele goale cu blana mea calda. Degeaba! Si-a continuat drumul cu pasi egali, ca si cum ar fi fost tras afara de o forta straina.
Ah, uite-l cum vrea sa traverseze strada pe rosu. Alerg si sar cat pot eu de sus. Ma agat de cordonul halatului mieunand disperata. Se intoarce spre mine privindu-ma cu aceiasi ochi lipsiti de orice expresie. Macar am reusit sa-l opresc. Chiar inainte de a-l lovi camionul care trecea prin fata noastra.
Capatul lesei, pe care-l tine aiurea in mana, ar fi trebuit sa fie la mine. N-ar mai fi fost nevoie sa escaladez halatul.
Merge spre bacania din coltul strazii. Dupa atatia ani, stiu drumul asta cu ochii inchisi. Si mai stiu ca trebuie sa ma ascund in boschetii de alaturi imediat dupa ce intra el in pravalie. Am invatat asta cu durere. La propriu. Din cauza pietrelor primite de la copiii bacanului. Daca nu eram neagra, sigur m-ar fi mangaiat. Poate ca as fi primit si-un bol cu lapte.
Acum iese. A cumparat cateva felii de salam. Le simt de aici mirosul si recunosc ca ma tenteaza, insa nu pot risca sa ma apropii prea mult. Probabil ca l-as enerva si m-ar goni, iar eu nu am voie sa-l scap din ochi. Ar fi cea mai mare greseala.
Sunt ingijorata. In ultima vreme l-am auzit de mai multe ori, vorbind cu el insusi. Ca vrea sa plece de-aici, oriunde, numai sa plece. Sa lase totul in urma, sa nu mai stie de nimic si de nimeni.
Nu-l vad indreptandu-se spre casa. Unde se duce? Stie macar in ce directie se indreapta? Poate isi face iluzii, cum ca as fi in stare sa-l las de capul lui, umbland singur prin lume.
Daca chiar crede ca m-ar putea parasi vreodata pe mine, se insala foarte tare.
La, sol diez, la, do, si, la, sol bemol…
Se holbeaza toti de parca n-au mai vazut un om cu o lesa in mana. Ia uite, asta imi face poza cu telefonul. Sau poate lui Mozart? Sigur lui Mozart. E un pisoi special.
Fa, mi,sol, la, sol, fa, legato, mi…Andante? Da, Andante. Sau Moderato…
Domnule inspector,
Subsemnatul Mircea Codreanu, domiciliat in Bucuresti, Intrarea Drumul Taberei nr 6, apartament6, sector 6, declar urmatoarele:
E tare bizar cum mi s-au intamplat toate astea intr-un timp atat de scurt. Inca incerc sa ma dezmeticesc si sa-mi explic cum de am ajuns intr-o situatie atat de confuza, dar panica ma invaluie de fiecare data cand incerc sa preiau controlul. Sper ca dupa ce pun pe hartie, pas cu pas, cocktailul asta de informatie, poate o sa reusesc sa asez informatia mai bine si sa ajung la o concluzie care sa ma scoata inapoi pe drumul realitatii.
L-am intalnit pe domnul Codreanu sambata dimineata, chiar cand coboram scarile blocului meu de pe Intrarea Drumul Taberei, pregatit sa-mi fac plimbarea zilnica recomandata de medicul cardiolog. Il stiam drept un vecin scrantit, care nu mai vorbise cu nimeni de prin ‘98, de cand isi pierduse fiica si sotia intr-un accident rutier. De fapt, pana prin 2010 nici nu prea mai iesea din casa, dar l-a vizitat o nepoata la un moment dat si i-a adus un pui de pisica, iar mogaldeata parea ca i-a schimbat viata. Iesea in fiecare dimineata si seara cu ghemul de blana in lesa si facea acelasi traseu bine stabilit: mergea pana la parc, iar acolo, dupa fix trei ture se intorcea oarecum grabit, isi verifica ceasul si intra in scara uitandu-se suspicios pe ste umar. Copiii din parc il cronometrasera si toata lumea stia ca traseul nu dureaza niciodata mai mult de 10 minute.
Sa revin la ziua de sambata…
Cum coboram linistit pe scari, batranul s-a grabit sa imi blocheze calea, mi-a pus linistit mana pe umarul stang si m-a rugat sa il ascult pentru 5 minute. Mi-a spus ca ar fi bine sa ne asezam putin si, daca il pot ajuta cu un pahar de apa imi va fi profund recunoscator. Nu am vazut niciun motiv pentru a-l refuza, asa ca m-am conformat si, odata ajunsi inapoi in sufrageria mea, asezati pe fotoliile de langa fereastra, si-a tras suflul si a inceput sa-mi povesteasca cea mai ciudata poveste din lume:
“Domnule Ursu, stiu ca toata lumea ma crede nebun si ca e foarte probabil sa nu credeti ce o sa va spun, dar va rog sa faceti un efort si sa ma ascultati cu atentie, pentru ca dupa ce se va lasa seara toate vor capata sens, iar daca inca veti fi neelucidat, macar veti sti ca povestea mea nu e o minciuna.
Acum 7 ani, am primit o vizita neasteptata de la o femeie care s-a recomandat a fiind Mina, verisoara din partea mamei a fiicei sale Diana, nascuta si crescuta in Canada. Mi-a spus ca mama ei s-ar bucura nespus daca ar afla ca i-am acceptat darul si ca este sigura ca puiul asta negru imi va aduce o urma de liniste si imi voi putea duce mai usor batranestea. Mi-a lasat si o scrisoare de la mama sa, spunandu-mi sa o citesc abia dupa ce pleaca, fiindca nu vrea sa devenim emotionali pe o treaba atat de personala. A baut un ceai, mi-a urat sanatate si dusa a fost!
Curios din fire, m-am grabit sa deschid scrisoarea, mai ales ca plicul avea forma unei catedrale gotice si era imprimat cu un soi de dantela neagra. Citind, mai intai m-am mirat, iar apoi m-am ingrozit! Va zic, m-am ingrozit! V-as putea povesti mai departe, dar iata scrisoarea!”
Sceptic, dar gandindu-ma deja cum sa raspund fara sa-l ofensez in cazul in care n-o sa fiu surprins, am luat plicul ingalbenit, dar totusi extrem de curat, din mana domnului Codreanu si am inceput sa citesc:
“Buna, tata! Ma bucur daca nu m-a tradat dorul de tine si ca nu m-ai recunoscut. Suntem bine si asteptam cu nerabdare sa ajungi langa noi. Eu si mama am ajuns in grija unor fiinte extrem de speciale si suntem acum parte dintr-o lume aparte, una care decide diferenta dintre bine si rau, dintre normal si anormal. Ai rabdare si nu ne trada, tata! Fii cel care ai fost in ultimii 12 ani si, repet, ai rabdare! Cand va veni momentul vei sti ca a venit clipa reintalnirii noastre. Ai incredere in puiul pe care ti l-am lasat si lasa-l sa te conduca. Te va purta singur in fiecare zi, iar atunci cand va fi stat afara mai mult de 10 minute vei sti ca e ultima ta zi pe pamant! Atunci te vom chema la noi! Atunci trebuie sa dai mai departe povestea catre omul pe care il vei intalni primul in drumul tau spre casa. Ii vei povesti ca a fost ales si ii vei lasa animalul. Va fi randul lui sa-si astepte mantuirea, prin acelasi ritual!”
Daca nu m-ar fi ingrijorat reactia batranului meu vecin, as fi pufnit in ras, dar am ridicat timid ochii de pe hartie si, cand m-am uitat pe fotoliul de langa mine, batranul disparuse. Nu mai era! Ramasesera in urma lui, asezate dezordonat pe fotoliu, hainele si perechea de ochelari cu rama de un maroniu transparent pe care domnul Codreanu tocmai le purta. De nicaieri, pisica mi-a sarit in brate si a tras cu labuta lesa in jurul incheieturii mele drepte. A coborat inapoi pe covor si m-a tras spre usa! Cand m-am impotrivit, s-a uitat spre mine, iar ochii i s-au trasnformat intr-un rosu radiant, care mi-a cam inmuiat picioarele, asa ca m-am lasat purtat afara si, dupa fix 9 minute si 55 de secunde si trei ture de parc pisica m-a dus inapoi in bloc.
De atunci, au trecut doua zile in care nimeni nu ma crede, pisica ma scoate afara cate 9 minute pe zi, iar toata lumea ma intreaba ce s-a intamplat cu adevarat cu vecinul nostru.
Va jur ca nu stiu unde este domnul Codreanu!
Reformulez :)
Domnule inspector,
Subsemnatul Mircea Ursu, domiciliat in Bucuresti, Intrarea Drumul Taberei nr 6, apartament 6, sector 6, declar urmatoarele:
E tare bizar cum mi s-au intamplat toate astea intr-un timp atat de scurt. Inca incerc sa ma dezmeticesc si sa-mi explic cum de am ajuns intr-o situatie atat de confuza, dar panica ma invaluie de fiecare data cand incerc sa preiau controlul. Sper ca dupa ce pun pe hartie, pas cu pas, cocktailul asta de informatie, poate o sa reusesc sa asez informatia mai bine si sa ajung la o concluzie care sa ma scoata inapoi pe drumul realitatii.
L-am intalnit pe domnul Codreanu sambata dimineata, chiar cand coboram scarile blocului meu de pe Intrarea Drumul Taberei, pregatit sa-mi fac plimbarea zilnica recomandata de medicul cardiolog. Il stiam drept un vecin scrantit, care nu mai vorbise cu nimeni de prin ‘98, de cand isi pierduse fiica si sotia intr-un accident rutier. De fapt, pana prin 2010 nici nu prea mai iesea din casa, dar l-a vizitat o nepoata la un moment dat si i-a adus un pui de pisica, iar mogaldeata parea ca i-a schimbat viata. Iesea in fiecare dimineata si seara cu ghemul de blana in lesa si facea acelasi traseu bine stabilit: mergea pana la parc, iar acolo, dupa fix trei ture se intorcea oarecum grabit, isi verifica ceasul si intra in scara uitandu-se suspicios peste umar. Copiii din parc il cronometrasera si toata lumea stia ca traseul nu dureaza niciodata mai mult de 10 minute.
Sa revin la ziua de sambata…
Cum coboram linistit pe scari, batranul s-a grabit sa imi blocheze calea, mi-a pus linistit mana pe umarul stang si m-a rugat sa il ascult pentru 5 minute. Mi-a spus ca ar fi bine sa ne asezam putin si, daca il pot ajuta cu un pahar de apa imi va fi profund recunoscator. Nu am vazut niciun motiv pentru a-l refuza, asa ca m-am conformat si, odata ajunsi inapoi in sufrageria mea, asezati pe fotoliile de langa fereastra, si-a tras suflul si a inceput sa-mi povesteasca cea mai ciudata poveste din lume:
“Domnule Ursu, stiu ca toata lumea ma crede nebun si ca e foarte probabil sa nu credeti ce o sa va spun, dar va rog sa faceti un efort si sa ma ascultati cu atentie, pentru ca dupa ce se va lasa seara toate vor capata sens, iar daca inca veti fi neelucidat, macar veti sti ca povestea mea nu e o minciuna.
Acum 7 ani, am primit o vizita neasteptata de la o femeie care s-a recomandat a fiind Mina, verisoara din partea mamei a fiicei sale Diana, nascuta si crescuta in Canada. Mi-a spus ca mama ei s-ar bucura nespus daca ar afla ca i-am acceptat darul si ca este sigura ca puiul asta negru imi va aduce o urma de liniste si imi voi putea duce mai usor batranestea. Mi-a lasat si o scrisoare de la mama sa, spunandu-mi sa o citesc abia dupa ce pleaca, fiindca nu vrea sa devenim emotionali pe o treaba atat de personala. A baut un ceai, mi-a urat sanatate si dusa a fost!
Curios din fire, m-am grabit sa deschid scrisoarea, mai ales ca plicul avea forma unei catedrale gotice si era imprimat cu un soi de dantela neagra. Citind, mai intai m-am mirat, iar apoi m-am ingrozit! Va zic, m-am ingrozit! V-as putea povesti mai departe, dar iata scrisoarea!”
Sceptic, dar gandindu-ma deja cum sa raspund fara sa-l ofensez in cazul in care n-o sa fiu surprins, am luat plicul ingalbenit, dar totusi extrem de curat, din mana domnului Codreanu si am inceput sa citesc:
“Buna, tata! Ma bucur daca nu m-a tradat dorul de tine si ca nu m-ai recunoscut. Suntem bine si asteptam cu nerabdare sa ajungi langa noi. Eu si mama am ajuns in grija unor fiinte extrem de speciale si suntem acum parte dintr-o lume aparte, una care decide diferenta dintre bine si rau, dintre normal si anormal. Ai rabdare si nu ne trada, tata! Fii cel care ai fost in ultimii 12 ani si, repet, ai rabdare! Cand va veni momentul vei sti ca a venit clipa reintalnirii noastre. Ai incredere in puiul pe care ti l-am lasat si lasa-l sa te conduca. Te va purta singur in fiecare zi, iar atunci cand va fi stat afara mai mult de 10 minute vei sti ca e ultima ta zi pe pamant! Atunci te vom chema la noi! Atunci trebuie sa dai mai departe povestea catre omul pe care il vei intalni primul in drumul tau spre casa. Ii vei povesti ca a fost ales si ii vei lasa animalul. Va fi randul lui sa-si astepte mantuirea, prin acelasi ritual!”
Daca nu m-ar fi ingrijorat reactia batranului meu vecin, as fi pufnit in ras, dar am ridicat timid ochii de pe hartie si, cand m-am uitat pe fotoliul de langa mine, batranul disparuse. Nu mai era! Ramasesera in urma lui, asezate dezordonat pe fotoliu, hainele si perechea de ochelari cu rama de un maroniu transparent pe care domnul Codreanu tocmai le purta. De nicaieri, pisica mi-a sarit in brate si a tras cu labuta lesa in jurul incheieturii mele drepte. A coborat inapoi pe covor si m-a tras spre usa! Cand m-am impotrivit, s-a uitat spre mine, iar ochii i s-au trasnformat intr-un rosu radiant, care mi-a cam inmuiat picioarele, asa ca m-am lasat purtat afara si, dupa fix 9 minute si 55 de secunde si trei ture de parc pisica m-a dus inapoi in bloc.
De atunci, au trecut doua zile in care nimeni nu ma crede, pisica ma scoate afara cate 9 minute pe zi, iar toata lumea ma intreaba ce s-a intamplat cu adevarat cu vecinul nostru.
Va jur ca nu stiu unde este domnul Codreanu!
Cel mai greu a fost să o conving să repete exact ceea ce o învățasem acasă. Miauuuu. Noroc cu mobilul de la nevastă-mea, care nu mai avea nevoie de el. Lucrurile stau așa. Dacă trec câteva ore fără să îi dau de mâncare Amy devine nervoasă și începe să își răsucească coada printre picioarele mele, cum stau la televizor. Așa am reușit să o înregistrez. Întâi mute de la telecomandă, ca să îi atrag atenția, cu lini;tea, apoi aștept și apăs play, de la tastatura telefonului. Pisicile au un auz remarcabil, știu, de exemplu, momentul în care iese factorul din lift, cu pensia, pentru că numai atunci – mă rog, cel puțin asta neagră – se zbârlesc ca și când s-ar fi curentat. Doar că trebuie să le marchezi niște repere. Cu feliuța de salam. Până se crează un reflex. Anti-Pavlovian, deoarece Amy nu îl suportă pe pechinezul de la parter. Mai ales când o scot la plimbare, să se joace cu firele de iarbă și pungile goale de plastic, trebuie să o țin cu lesa, ca să nu fugă de Bil. Dacă dintr-un motiv oarecare nu ajungem afară ea îmi atrage atenția, cu un mieunat foarte scurt, de parcă și-ar fi înghițit limbuța. Și pe acesta l-am prins într-un fișier, am lucrat într-un centru de calcul, acolo am învățat că e bine să ai întotdeauna o salvare. Ce s-o mai lungesc, Amy a învățat ceva din alfabetul Morse, cu astea două sunete pe care i le-am pus să le asculte până s-a plictisit și a început să repete ce auzea, ușor, ușor, cu răbdare, dacă aveam sălămiorul tăiat. Știu eu de la nevastă-mea un magazin micuț unde produsele expuse au un miros ca pe vremuri, de te dau gata. Iar Geta ne așteaptă, însă degeaba i-aș fi vorbit eu. De când ne-am cunoscut îmi spunea că mănânc consoanele și nu accentuez suficient silabele, de mă punea să repet fiecare propoziție cu intonație. Eu nu sunt marinarul care repetă comanda, îmi venea să îi zic. Draga de ea. În schimb o înțelegea pe Amy, chiar dacă uda florile pe balcon. Pe asta m-am bazat, pe interacțiune. Cel mai complicat este să faci pauze între sunete, doar G-ul are două lungi și una scurtă. Iar T-ul e un un singur Miauuuu. Când ajungem la locul știut îmi desfac capotul ca să stăm cu Amy pe ceva confortabil, să se simtă ca acasă. Am citit de curând în revista AS un articol despre metode neobișnuite de comunicare, în loc de telepatie mai firesc ar fi să învelești mesajul într-o formă apropiată de sunetele pe care le folosesc animalele. Amy o cheamă cu vocea ei, în care se aud distinct miorlăiturile lungi și cele mai scurte, separate de feliuțele de salam. Iar în liniștea care ne înconjoară sunt sigur că, în cele din urmă, nevastă-mea o să-și audă numele, o să-l descifreze – pentru că acolo se poate orice – și o să ne trimită un semn, un porumbel care să se așeze pe cruce. Miau.
Da’ cand se face cunoscut castigatorul?
Unde mergem noi, Niculae?