in Sfatul bătrânilor

Mulțumim pentru fotbal!

Au fost mulți ani în care am uitat cum arată fotbalul ofensiv, care ne-au făcut să uităm și principalul sens al jocului în sine. Care nu este să câștigi – acesta e de-abia al doilea -, ci să te bucure. Când vreun fotbalist român trecea centrul terenului cu mingea la picior, părea un evadat dintr-o închisoare de maximă securitate. Palid, speriat, cu privirea în pământ, purtând mingea la picior ca pe o ghiulea.

Sportul care te plictisește e ca berea caldă, care mai are și puțin ulei. Ai vrea să te bucuri, dar înghiți cu scârbă.

Au fost ani de impotență mascată sub tone de explicații, venite din partea unor doctori docenți în plictiseală. Mai țineți minte sesiunile de calcule după ce făceam egal acasă cu câte-un Luxemburg și ne bătea vreo Slovenie? Se calculau șansele rămase și sunau mai optimist ca la începutul campaniei! Era ca devizul făcut de mecanicul auto: știai că omul minte, că nu va fi așa, dar n-aveai ce face: el se pricepe.

„Nu avem cu cine, nu putem, mai bine să nu riscăm, să jucăm inteligent.”

Cea mai mare păcăleală a fotbalului românesc a fost această dictatură a contabililor. Să ne înțelegem: noi n-am jucat, din 2000 încoace, fotbal defensiv. Acela e o artă. Noi am jucat un fotbal mic, fără așteptări, static și căcăcios. N-a fost „joc la așteptare”, asta presupune să aștepți ceva de la tine, când de fapt singurul lucru pe care îl așteptam era minutul 90.

Vor fi mulți care vor trage semnale de alarmă, că n-avem apărare, că s-au făcut greșeli, că în acest mod nu ne vom califica niciodată. Și vor avea dreptate, într-un fel meschin, care nu trece niciodată centrul terenului, de frică să nu-i tragă curentul, pentru ca apoi să ridice din umeri și să spună: „Atât s-a putut.”

Dacă vreți să fim acoperiți, chemați-l pe Piți înapoi, cu fotbalul lui mormăit! Am privi din nou la meciurile naționalei ca la o radiografie dentară.

Până atunci însă eu spun: „Bravo, dom’ Mirel! Ai avut curaj.” Ieri seară am văzut mai multe contraatacuri în viteză decât am văzut în 20 de ani. Ne-am bucurat, am aruncat pumnii în aer, am înjurat, am sperat, am stat cu puls 200 până-n ultima secundă. Am jucat naiv, descoperit, imatur, deseori „de un slab nivel tehnico-tactic”. Dar a fost fotbal.

Write a Comment

Comment

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. De acord cu tine. Ce facem insa cu Germania? Cu apararea asta luam 5 lejer. Sa nu uitam ca, la cate ocazii au avut, daca Pandev si ai lui dadeau 2 goluri in prima repriza nu ar fi mirat pe nimeni. Cu o aparare decenta am avea ceva sanse cu nemtii, cu ce avem acum daca luam doar 2-3 e bine. Parerea mea, ca sa-l citez pe nea Nicu Vacaroiu:)))

  2. Meciul cu Armenia va fi greu. Am vazut buna parte din repriza a doua Armenia – Islanda. Nu au jucat rau de loc. Sunt agresivi, paseaza bine, jucatori capabili de finalizari din afara careului.

    • Nu cred ca cineva se asteapta la un meci usor in Armenia, am vazut doar rezumatul meciului cu Islanda, victorie absolut meritata, e adevarat ca Islanda nu a jucat mai nimic.

  3. Armenia a castigat absolut meritat, bravo lor!

    Puscas nu ar mai trebui convocat la Nationala. Fara comentarii.

    La ce am jucat, nu meritam victoria. Au fost doua sclipiri ale lui Bancu si Cicaldau, atat, reusite individuale. Plus Nita, excelent si astazi.

    Incep sa cred ca Radoi are dreptate cand spune ca nu poate comunica, jucatorii astia ori sunt prosti, ori sufera de infatuare. Niciun pic de vointa, niciun pic de atitudine…

    De la 5-0 cu Daum, la 2-3 cu Radoi. Nu vreau sa dau vina pe Radoi, chiar daca nu inteleg de ce Stanciu a trebuit sa joace atat de retras in meciul cu Armenia.

    Asta e, patru ani ca maine trec! Sperante? De unde?

Webmentions

  • Cum recunoști oamenii mici – Andrei Cismaru aprilie 1, 2021

    […] mare care începe să arate ca o echipă națională cu mai mult tupeu, mai deschisă, mai orientată spre joc, nu neapărat spre […]