La mare sau la munte?

Adevărata călătorie

de Adrian Georgescu

În „Infernul” lui Dante, Ulise îşi povesteşte ultima călătorie. Reîntors acasă, după ani de pribegie pe mare, nimic nu l-a putut reţine să plece din nou. A navigat spre asfinţit şi miazăzi mai departe decât o făcuse orice muritor, iar când ţărmul i-a apărut în faţă sub forma unui munte, o furtună iscată din senin i-a scufundat corabia şi l-a ucis.

În timp, termenii s-au inversat. În forma ei turistică de astăzi, marea a ajuns doar sfârşitul unei călătorii, în timp ce muntele a devenit însăşi călătoria. Vasele noastre nu mai eşuează în nisip venind din larg, ci la întâlnirea cu îmbrăţişarea mătăsoasă a primelor valuri. Marea e feminină, are o vastă energie potenţială care te consumă. Atrage, ademeneşte, se oferă, disimulează, întârzie. E scuturată de furtuni rare, dar violente, care apar şi trec din senin, motiv pentru care un tiran din vechime chiar a poruncit să fie biciuită, ceea ce, bineînţeles, n-a schimbat lucrurile.

Dacă plaja îţi va oferi material din care să-ţi durezi castelele şi apă suficientă în care să-ţi îneci privirea, muntele îţi va ridica mereu în cale o rădăcină sau un bolovan. El nu te vrea, doar te tolerează. Chiar şi când panta urcuşului se domoleşte, iar o boare îi răcoreşte coasta, tot ai senzaţia că stă cu spatele la tine.

Muntele nu are siguranţa de sine a eternităţii şi a întinderii nemărginite. Cândva, fruntea i se va prăvăli pisată pe o plajă. Astăzi, însă, pe măsură ce urci spre vârf, cobori în tine, realizând singura expediţie către necunoscut rămasă posibilă.

Ce fir ne trage?

de Elena Georgescu

Bunica mea s-a născut, a trăit şi a murit într-un sat oarecare. N-a avut niciodata preocupări nepotrivite, nici treburi care s-o îndepărteze mai mult de 50 kilometri de casă. Nu avea televizor şi, deşi ştia să citească, o făcea foarte rar. Totuşi, într-o zi, pe când plivea via, străbătută de un dor care n-ar fi trebuit să fie acolo, a lăsat cosorul din mână, s-a spălat, şi-a pus hainele bune şi a plecat. Câteva zile mai târziu, când s-a întors, bunica mea văzuse marea.

Şi nu era dor, pentru că dorul presupune o stare anterioară, pe care vrei s-o retrăieşti, era ceva mai mult. Ce fir nevăzut ne trage aşadar către ea, de când construim castele în nisip până la vârsta ultimelor reverii? Ce ne face să o privim nemişcaţi ore în şir, să observăm cum îşi schimbă nuanţele şi strălucirea? De ce atunci când plecăm spre litoral nu spunem decât „merg la mare”, fără nicio altă explicaţie, în timp ce orice altă destinaţie e, în general, însoţită de expunerea unui motiv sau a unei activităţi pe care dorim să o desfăşurăm în respectivul loc?

Să fie pentru că nicăieri cerul nu este mai aproape şi că doar aici poţi să vezi curcubeul întreg, unind într-o simfonie toate stările, culorile şi elementele? Ne cheamă foşnetul liniştitor al valurilor, care are asupra noastră efectul unui descântec sau ne reîntoarcem fără să vrem către locul de unde au izbucnit şi viaţa, şi civilizaţia? Nu ştim. Singurul lucru cert e că de fiecare dată plecăm de la mare trişti, cu sentimentul că în nisip s-a pierdut ceva esenţial din fiinţa noastră.

Hochei

Totul se desfăşoară pe o scenă care simbolizează efemerul şi iluzoriul, cu o duritate supusă permanent riscului de înmuiere. Gheaţa desparte, ea e mai degrabă o interfaţă decît o suprafaţă. Dedesubt se simte pulsaţia invizibilă a apei, deasupra omul alunecă şi se zbate neîntrerupt. „Să joci hochei înseamnă să repeţi în mod constant că omul a transformat nemişcarea iernii, pămîntul tare şi viaţa suspendată”, a scris Roland Barthes.

Asemenea scriitorilor care-şi supun cititorii la chinul plictiselii pe primele pagini, pentru ca numai cei hotărîţi să pătrundă în zona delectării, hocheiul îşi testează privitorii. Mişcarea pucului e greu observabilă pe micul ecran şi cei mai mulţi nu trec de purgatoriul televizorului. Este ca şi cum dintr-un film cu Poirot ar lipsi cadavrul şi am vedea numai o mînă de oameni realizînd acţiuni suspecte, dar lipsite de noimă. Asta nu face însă ca hocheiul să-şi piardă frumuseţea, dimpotrivă, îl transformă într-o aventură a imaginaţiei, într-un continuu exerciţiu de descifrare.

Ca în artele miniaturale, dimensiunile reduse ale pucului reclamă, pentru a-l stăpîni, o măiestrie specifică. Faţă de alte obiecte de joc mici, precum mingea de ping pong sau fluturaşul de badminton, pucul, cu greutatea sa de 170 de grame (prin comparaţie, mingea de tenis de masă cîntăreşte 2,7), nu este nici diafan, nici eterogen. Deplasarea lui respectă legile balisticii, pentru că pucul este un proiectil, aşa cum hocheiul e un război recompus pe un teren de sport. Nu se schimbă un singur jucător, se aruncă în luptă linii întregi, asemenea corpurilor de armată care trebuie să schimbe soarta bătăliei. Aşa cum prima lovitură de tun dă semnalul deschiderii ostilităţilor, principala regulă a hocheiului cere ca pucul să intre în zona de atac înaintea oricărui jucător al echipei care îl posedă.

Portarul de hochei este sportivul cel mai încărcat de echipament din cîţi există, ceea ce-l transformă aproape într-un fel de creatură mitică. E protejat de zale ca un cavaler medieval şi pare greoi ca un uriaş care păzeşte intrarea unei peşteri. Ce reprezentare mai deplină a efemerului vreţi decît aceea că nici măcar poarta nu este fixă, putînd la rîndul ei aluneca pe gheaţă? Autul aproape că nu există, ca urmare terenul nu se termină niciodată, aşa cum banda lui Möbius se continuă prin ea însăşi. Nu există zone moarte, se joacă şi în spatele porţii, iar mantinela rotunjită la colţuri redă imediat pucul jocului şi combatanţilor.

Hocheiul este singurul sport, în afara celor de contact, în care bătaia nu numai că este permisă, ci face parte din ritual. Nu este o practică barbară, ci o recuperare viguroasă şi sălbatică a vieţii, pentru că, să nu uităm, civilizaţia nu a oferit doar catedrala şi simfonia, ci şi catapulta sau duelul.

Deplasarea jucătorilor este o compunere între alergare şi alunecare, între traiectoria dreaptă, care se termină brusc printr-un bodycheck la mantinelă, şi voluta barocă, între zvîcnetul decisiv al trupului şi reîntoarcerea care amînă contactul. Terenul şi crosa respectă aceeaşi formă, în care linia dreaptă, masculină, se prelungeşte printr-o curbă feminină, pentru că hocheiul, în definitiv, asta este: viaţă care se extrage din ea însăşi, graţie cristalizată în forţă şi atac preschimbat în apărare, într-o neîncetată alternanţă.

Un grup de cercetători …

Aproape că nu există ziar care să nu conţină măcar o ştire de genul: „Un grup de cercetători de la Universitatea din Boston a observat că majoritatea persoanelor cu ochi albaştri preferă pepenele verde celui galben. Studiul a fost făcut de-a lungul a 20 de ani pe un eşantion de 4.500 de persoane, cu vârste cuprinse între 21 şi 43 de ani”. Este triumful cotidian al stupidităţii: aflăm ştiri care nu ne interesează despre experimente care nu au nicio valoare practică. Informaţia perfectă se referă astăzi la cineva care ori face un lucru banal, ori unul inutil.

Iată trei exemple reale. Trei lingvişti de la Universitatea din Barcelona au realizat un experiment ştiinţific din care rezultă că, în general, şobolanii nu pot face diferenţa dintre o persoană care rosteşte propoziţii de la coadă la cap în limba japoneză şi una care face acelaşi lucru în olandeză. Doi cercetători de la Australian Commonwealth Scientific and Research Organization au aflat care e numărul de fotografii pe care trebuie să-l faci unui grup pentru a fi aproape sigur că nici una dintre persoanele din grup nu va fi surprinsă cu ochii închişi. Doi fizicieni de la Universitatea Pierre şi Marie Curie din Paris au făcut paşi importanţi în a explica de ce spaghetele uscate, când sunt îndoite, se rup de obicei în mai mult de două bucăţi. Veţi remarca faptul că, în afara perfectei inutilităţi a concluziilor trase de respectivii savanţi, ele nu stabilesc legi universal valabile, ci evenimente care se petrec „în general”, „aproape sigur” sau „de obicei”.

Există, desigur, sute de savanţi, medici şi cercetători care încearcă să afle leacul multor boli, de la cancer până la maladia Parkinson. De la aceştia avem puţine veşti, de obicei în genul „ultimele cercetări au arătat că persoanele care mănâncă mărar sunt mai puţin predispuse la a face cancer”. De asemenea, nu se ştie exact cum acţionează anestezicul asupra unui pacient şi de ce există cazuri în care unii simt durerea sub anestezie. Totuşi, aceşti oameni care de zeci de ani se dau cu capul de pereţi (doi savanţi din California au explicat, în acelaşi timp, de ce ciocănitorile nu au migrene) pentru a afla răspunsuri la probleme importante şi extrem de dificile merită tot respectul nostru.

Mi-e teamă însă că, atunci când aceste răspunsuri vor veni, ele vor fi greu de dibuit între o ştire cu Simona Sensual şi una în care un grup de cercetători suedezi va stabili că persoanele care stau la parter consumă, de obicei, mai multe dulciuri decât cele care au cărare pe mijloc.

Emoticoane

Aţi remarcat că, de ceva timp, paginile tipărite ale Gazetei sînt populate de nişte feţişoare galbene ce îndeplinesc rolul publicului angajat să rîdă comandat, la turnarea serialelor de comedie. Salivarea pavloviană la aprinderea becului e înlocuită astăzi de declanşarea emoţiilor la semn.

Dacă avem instructori de sentimente primare care ne învaţă cînd să rîdem sau cînd să fim străbătuţi de mirare, de ce n-ar fi şi una, dotată cu furculiţă şi cuţit, care să ne atragă atenţia că ne e foame? Noul cititor teleghidat, captivat de un reportaj emoţionant şi de neuitat de 12 rînduri, pe care-l va parcurge silabisind în 3 ore, ar evita astfel apariţia unei neplăcute gastrite.

Desigur, revoluţia semnelor comportă unele riscuri. Mi-e teamă ca nu cumva :grin: să nimerească din greşeală în articolul domnului Dinu şi să nu mai vrea să plece. :smile: va cere apoi un spor salarial pentru că a fost prezent mai des în pagini decît :sad: sau, într-o bună zi, în ziar va apărea un anunţ: „GSP angajează emoticon cu experienţă, capabil să treacă rapid de la cea mai profundă depresie la cel mai înălţător extaz”.

Ori poate va veni o vreme în care emoticoanele vor prelua puterea. Vor scrie articole, însoţite de propria poză, un boţ de mămăligă cu o expresie trădînd o concentrare profundă, în timp ce sentimentele ne vor fi călăuzite la capăt de rînd de figurile miniaturale ale unui Ioaniţoaia meditativ, ale unui Tolontan exuberant sau ale unui Vochin mirat.

Următorul pas în exprimarea profundei platitudini va fi completarea literaturii cu semnele care-i lipsesc. De pildă, varianta emo a „Metamorfozei” lui Kafka va începe astfel: „Cînd Gregor Samsa se trezi într-o dimineaţă din vise neliniştite, se regăsi în patul său transformat într-o gînganie uriaşă :shock: !!!!!!”.