O întâmplare la policlinică

Eram zilele trecute la Policlinica Titan, să fac vizitele medicale pentru reînnoirea permisului. Așteptam în fața unui cabinet.

Două doamne în etate străjuiau intrarea, precum Scylla și Carybda. Păreau că așteaptă acolo de zeci de ani, răstimp în care dobândiseră Cunoașterea a tot ce exista în acel colț de lume. Cred că, de fapt, nici una nu mai dorea să intre cu problema respectivă la medic, cât să împrăștie celorlalți înțelepciunea deprinsă de-a lungul acestui amar de vreme. Nu se priveau: fiecare se uita înainte, spre peretele din față.

Continue reading

De ce nu ne vorbim între noi?

Eram pe un peron de metrou în Viena. Am auzit vorbindu-se românește în apropiere: era un grup de doi bărbați și trei femei, turiști, urmărind o hartă și încercând să-și dea seama încotro s-o apuce. A venit metroul și toți ne-am urcat. Eu m-am dus spre capătul vagonului, unde era mai gol. După un timp, au venit în zona mea, continuând să vorbească între ei în românește. Atunci, mi-a sunat telefonul și am răspuns. Tot în românește.

Am sesizat că, imediat ce am zis „Salut”, toți au încetat subit să vorbească între ei. Chiar și după ce-am încheiat convorbirea au rămas tăcuți.

Acum câțiva ani eram pe Camino de Santiago, într-un camping din Comillas. Tocmai ne pusesem cortul nostru mititel, când au venit lângă noi două mașini mari cu două familii de români stabiliți în Spania. Nu peste mult, au încins un grătar cu mici, iar mirosul a inundat tot camping-ul. Trecând pe lângă ei, i-am salutat cu „bună seara”, iar ei au tresărit, au răspuns cu jumătate de gură și de atunci au vorbit mult mai încet. Or fi crezut că ne autoinvităm la masă? Nu știu.

Uneori, recunosc, mi se întâmplă și mie asta: sunt situații în care, în străinătate, mă feresc de compatrioți. Nici măcar în cazul meu nu înțeleg de ce.

În România nu se întâmplă asta, dar cum am trecut granița parcă nu ne-am mai cunoaște între noi. Unde sunt doi români, nu doar că sunt deja două tabere, dar sunt deja doi oameni, fiecare crezând despre celălalt că nu merită să i se adreseze.

Cumva, cred că nu mai suntem de ceva timp cu-adevărat un popor, ci numai oameni care fug unii de alții.

Voi de ce credeți că ne evităm între noi în străinătate?

„Ar trebui să ne vedem mai des”

Există mai multe feluri de prietenii și ele se schimbă odată cu vârsta.

Cea mai intensă formă dispare, după mine, odată cu adolescența. Alții spun că poate dura până pe la 25 de ani. Vreți varianta cea mai optimistă pe care am auzit-o? Ține până pe la 30 de ani. În rest, e ca și cu trupele rock de succes: dacă oamenii au trecut de-o anumită vârstă, e bine să lase chitarele electrice. Să mai scoată un album de best of, să facă un prim turneu de adio din cele zece și cam atât.

De ce?  Continue reading

Cum mă manipulează soția. La cumpărături.

A scrie un asemenea ghid este ceva plin de obrăznicie, ca și cum ai pretinde că ai înțeles pe deplin toate legile de funcționare ale Cosmosului. De aceea precizez de la început: e doar ceea ce am reușit să înțeleg, aproximativ 1 la mie.

Suntem într-un magazin. Probez o cămașă.

– Ei? întreb, așteptând reacția soției „pfaiii, ce bine-ți vine!”.

Continue reading

Cele mai tari porecle

respect-the-stache-collection-mr.-magnificent-2-478-p1Poreclele sunt cele mai mici opere literare: descriu într-un singur cuvânt o persoană.

Există un moment în care cineva, străfulgerat de o idee de geniu, așază asupra altuia o parafă, uneori pentru toată viața. Acuma, știți cum e: în fiecare gașcă există un Piticu’ și un Grasu’, dar pe mine mă interesează poreclele de geniu, răutăcioase, incorecte politic (chiar, cum ar arăta o poreclă corectă politic?).

Continue reading