De ce ne emoționează vedetele?

shocked-girlCe se întâmplă când, la un concert, auzi primele acorduri ale unei melodii cunoscute? Începi să chiui. E ceva pavlovian: chestiunile familiare stârnesc astfel de reacții. Nu e însă numai bucurie, ci și un semnal transmis celor din jur, că tu știi acea melodie, deci ești mai experimentat decât ei. Amuzant e însă că și ceilalți o recunosc – nici nu e greu: de obicei, e hitul formației – și totul se transformă într-un urlet general de satisfacție.  Continue reading

Risipocrația

leaky_faucetCând a spus „Totul curge”, Heraclit tocmai încerca, fără succes, să repare un robinet. Când a urlat „Evrika!” și-a rupt-o la fugă prin oraș, Arhimede nu descoperise nimic; de la o garnitură defectă, cada i se golise și s-a trezit dârdâind de frig. 

Mă găsesc în fața unei baterii de chiuvetă care lăcrimează. Miracolul suprem capsulat. Am încercat totul. Nu poate fi desfăcută. Nu poate fi reparată. Poate fi înlocuită doar cu totul. Ce poți face? Chemi un instalator. Îți spune același lucru. Nu poate fi reparată. Doar înlocuită. Sau “Dă-i una în cap și mai ține un timp”. Continue reading

Unde vă grăbiţi aşa?

tokyo-busy-street-japan3Un text mai lung de 10-12 rânduri a devenit deja un chin pentru cititorul obişnuit. Odată sărit acest pârleaz, ceva începe să se agite la interior. Apare o grabă de nestăpânit şi privirea o ia la goană peste şirurile de semne tipografice, ca un hoţ prins la furat pe câmp.

Când omul precipitat urmăreşte un film, dac-au trecut 10 minute şi încă n-au fost trei explozii şi două răsturnări de situaţie, e cu degetul pe butonul de Fast Forward. Când citeşte – dacă citeşte -, caută înfrigurat liniuţele de dialog sau orice alt semn care ar întrerupe monotonia geometrică a textului.

Vrem esenţialul şi-l vrem acum, să fim extraşi din monotonie şi paraşutaţi într-o lume a senzaţiilor tari. Simţim că nu suntem distraţi suficient. Vi se va părea că termenul „distrat” nu e cel mai potrivit. E însă mai bun decât englezescul „entertained”, căci descrie perfect rezultatul procesului. La capătul satisfacerii compulsive a tuturor acestor dorinţe, exact asta obţii: o persoană distrată, veşnic nemulţumită, care nu se poate concentra, care nu mai poate alege, grăbită să treacă mai departe.

De aici vine şi mania de-a prescurta totul, până şi cuvintele folosite în comunicare, că e scrisă ori vorbită. Sau zapparea telecomenzii: uneori, degetul dictează schimbarea după doar o secundă, chiar înainte ca mintea să o ceară, ca un mic dictator imposibil de mulţumit.

În experimentul pavlovian, câinele saliva când se aprindea lumina ce anunţa venirea hranei. Astăzi, un hamster aleargă continuu în cuşca rotativă din interior, cu iluzia că merge mai departe. Stăm însă pe loc. Toate aceste lucruri care se fac din dorinţa de-a câştiga timp duc, până la urmă, la pierderea lui, căci important nu-i timpul în sine, măsurat în secunde sau ani, ci sedimentele pe care le lasă trecerea lui.

Taina lui Manuel şi a lui Isidro

În sat sunt 500 de metri distanţă între Manuel Segovia şi Isidro Velazquez şi o pricină veche, necunoscută celorlalţi, care îi face să nu-şi vorbească. Uneori, unul dintre ei, şi nu se ştie prea bine care, mai simte ghesul de a-şi părăsi gemând hamacul pentru a deschide o poartă şi a bate la o alta, întrebându-l pe singurul om care-i mai poate răspunde ce crede el despre meciul Cruz Azul – Pachuca de săptămâna trecută. N-o face însă şi taina rămâne acolo, ferecată în spatele celor două porţi. Să fi fost o femeie?, un topor împrumutat şi nicicând înapoiat?, o crimă a vreunui strămoş care n-a fost spălată cum se cuvine? o trădare? N-o vom şti niciodată. Aşa cum o limbă uneşte, ea poată să şi despartă.

Manuel şi Isidro sunt singurii care mai vorbesc ayapaneco, numită şi „vocea adevărată”. Timp de secole, cuvintele ei s-au luptat pe unde s-au prins cu cele spaniole, prin autobuze, berării şi săli de clasă, şi-au disputat populaţii şi generaţii, au atacat şi s-au retras după toate regulile de tactică şi de gramatică. Ayapaneco a trecut prin revoluţii, foamete, războaie şi inundaţii, iar acum, cu ultimele puteri, se opune cu îndârjire încercărilor lingviştilor de a o salva prin dicţionare şi cursuri sponsorizate de guvern.

E o limbă bătrână şi orgolioasă, care nu poate supravieţui fărâmiţată în graiuri şi dialecte, aşa cum religiile nu admit erezii. Nu poate, asemenea virusurilor, să sufere mutaţii, cu toate că modificarea tulpinei i-ar fi permis contraatacuri fulgerătoare. Deşi compusă din cuvinte, se va stinge pe muteşte, căci o limbă nu moare altfel decât un om. Mai întâi, simte un junghi în zona adverbelor, care se întinde încet către conjuncţii, apoi vine o vreme în care neologismele nu mai pot fi asimilate şi, într-un târziu, verbele paralizează. Un timp, mai rămân câteva substantive, ca ghirlandele de flori uscate pe cruci, apoi cad şi acestea.

Limba ter sami se ascunde încă în doi bătrâni din peninsula Kola, mabire mai are trei suflete de legănat din miile de odinioară şi numai câte patru oameni mai vorbesc pe lume kayardild, tehuelche şi lengilu. Sau poate că nu noi vorbim limba, ci, fără să ne dăm seama, ea ne vorbeşte pe noi. După ce Manuel şi Isidro vor continua să-şi tacă unul altuia cu încăpăţânare în cimitir, ayapaneco o va apuca spre colina din spatele satului, ca un animal domestic ce nu poate muri printre alţi muritori, şi va dispărea într-un muşuroi de furnici, aşteptând cuminte câteva milioane de ani ca o altă specie să se îmbibe de tainele ei.

Mărirea şi decăderea unor trotuare

Pe vremea primarului Videanu, un studiu foarte scump arăta un lucru pe care mulţi locuitori din Bucureşti l-ar fi putut spune gratis: capitala are nevoie de o reţea modernă de metrou. Nu s-a făcut, de-abia acum se vorbeşte de o magistrală care să ajungă în Drumul Taberei, în timp ce nordul ar putea primi una doar când va deveni sudul Ploieştiului.

În continuare, acest oraş este gândit de parcă în el ar trăi milioane de automobile şi de clădiri, iar omul ar fi un fel de oxiur tolerat în organismul vast de beton şi asfalt. Discutăm despre parcări, aproape deloc despre parcuri, despre „diametrale” şi autostrăzi zburătoare, nu despre pieţe centrale, închise circulaţiei rutiere, în care lumea să se strângă, căci un oraş nu reprezintă doar un teritoriu parcurs de la nord la sud sau invers, ci şi o comunitate. Parcă bucureşteanul s-ar fi născut într-o clădire de afaceri sau pe bancheta din spate a unei maşini. Pentru imaginea noastră, a te urca în automobilul personal e ca şi cum ai accede pe un tron. În alte oraşe mari, oamenii folosesc de nevoie maşini mici, aici e la putere inutilul şi poluantul SUV împărătesc. Aşadar, parafrazând cuvintele lui Henric al IV-lea, „Micul Paris” nu are nevoie de o liturghie rutieră, ci de taxarea celor care şi-ar permite luxul de a străbate zonele centrale în litiere.

Astăzi, pietonii sunt membrii unei secte aflate la marginea legii. Se strecoară temători printre clădiri şi maşinile parcate, căci nu există teritoriu care să fi suferit atâtea mutilări ca trotuarele bucureştene. Colac peste pupăză, aici au fost alungaţi şi bicicliştii, pe care, dacă nu-i omoară poluarea, o face portiera deschisă de un şofer grăbit.

În această ciopârţire sistematică, de o singură înnoire au parte trotuarele, anume de borduri prezentabile şi perisabile, care se trec mai repede decât ghioceii. Pe viitor, e foarte posibil să fie alcătuite doar din cei 20 de centimetri marginali, pe care să facă echilibristică laolaltă pietonii şi bicicliştii. Două luni pe trimestru, cât timp bordurile vor fi schimbate, oamenii îşi vor căuta trasee alternative, prin magistrale subterane care să unească pivniţele blocurilor, ori traversând agăţaţi snopurile de 20-30 de cabluri care unesc stâlpii de beton.

Nici măcar despre damele de consumaţie nu mai poţi spune că fac trotuarul. Spaţiul devenind minuscul şi neofertant, s-au mutat după şirul maşinilor parcate, în plină stradă, stârnind blocaje de circulaţie mai ceva ca agenţii de la Brigada Rutieră.

Dumnezeul beţivilor

Vezi, deseori, un chefliu povârnindu-se sub greutatea lichidelor ingerate, adormind în poziţii incredibile ce contrazic toate legile fizicii, ba chiar şi câteva ordonanţe de urgenţă. Nu-şi sparge capul, maşinile îl ocolesc, scapă miraculos şi-şi reia ciclul de alimentări şi căderi.

Acestui zeu care le poartă de grijă celor ce aleg inconştienţa ne închinăm, în exerciţiul colectiv de a trăi de pe azi pe azi către seară, ziua de mâine fiind rândul pe care obligatoriu îl dă Cel de Sus. Ţara merge clătinat pe marginea şanţului către ieşirea din criză, lipsită fiind însă de resursele necesare viitorului. A fost scoasă cu şocuri din moarte clinică pentru a reintra în abulie, fiind aşezată în sala legumelor fără sisteme de sănătate, de educaţie, de asigurări. În ceea ce priveşte starea căilor ferate, vom ajunge în mai puţin de 12 ore din Constanţa în Baia Mare doar când la teleportarea low cost vor fi locuri în picioare. De se va întâmpla un accident nuclear, vom supravieţui şi cu trei capete, două bârfindu-l pe cel dintâi.

Ca neam, nu ne-am privit niciodată demonii în ochi. Comunismul? L-au adus ruşii şi evreii, iar americanii i-au lăsat. Experimentul Piteşti? N-a existat. Exorcizarea dosarelor Securităţii, care trebuia făcută la începutul anilor `90, picură în continuare în spaţiul public ca un rezervor nuclear avariat. Amestecăm lucrurile până ce, pur şi simplu, nu mai intră. Durerea, îngrijorarea, spiritul de solidaritate legate de tot ce se întâmplă în lume nu au loc de preaplinul sufletesc stârnit de drama lui Pepe, de divorţul lui Moni şi de năzbâtiile şcolarilor în politică Ponta şi Antonescu.

Ne înfiorăm la gândul unui cutremur devastator, dar vorbele experţilor, cum că nişte ani de-acum încolo seisme catastrofale nu vor fi, ne liniştesc pe loc. Ca urmare, de ce am organiza simulări, când zeitatea tutelară va susţine blocurile cu vârfurile degetelor? Mai bine lipim buline roşii pe clădirile vechi, să le scadă preţul şi să poată fi cumpărate la preţuri de garsonieră.

Când vine vorba de viitor, în faţă nu punem nici răul, nici binele, nu punem nimic. Cumva, sfârşitul lumii ne va ocoli: suntem doar poporul ales de Dumnezeul beţivilor. Ca şi până acum, cei mai norocoşi vor primi trimitere la AKH Viena şi număr mic de ordine la transplant, iar celor mai ghinionişti le va cădea un ţurţur în cap la venirea primăverii, când zeul comesean va avea nevoie de gheaţă în pahar.