viaţă

There are 19 posts tagged viaţă (this is page 3 of 4).

Meserii care ar trebui să existe

Nomenclatorul de profesii din România are unele lacune, ce se cer urgent remediate. De pildă:

Judecătorul de familie. Umberto Eco propunea, în glumă, ca fiecare cetăţean italian să aibă posibilitatea de a-şi alege judecătorul. În România ar trebui mers mai departe: să existe şi cadrul legal de a-l angaja şi plăti, iar dacă nu-ţi poate rezolva cazul, să-ţi dea, asemenea medicului de familie, o trimitere către un specialist.

Sufleorul pentru filme XXX. Sindicatul Actorilor Porno protestează împotriva modului nepotrivit în care Claudiu Bleonţ şi-a jucat ultimul rol, oferind o imagine deformată şi mult diminuată a acestei bresle. Pentru evitarea acestor slabe interpretări, UNATC studiază ideea înfiinţării unei clase de actorie XXX.

Primul ministru de unică folosinţă. Candidatul admis va fi angajat cu ziua, întru evitarea cronicizării în funcţie. Omul să vină dimineaţa la serviciu, să-şi asume răspunderea pentru legi importante, cum ar fi Legea Atracţiei Universale şi Codul Bunelor Maniere, până la prânz să radă două-trei ordonanţe de urgenţă, iar spre seară, când preşedintele deja îl scrutează cu ochi fioroşi, să-şi prezinte cuminte demisia.

Vameşul monarh. Cum suntem singura ţară din lume care are şi Regină, şi Preşedinte, monarhia prezidenţială pare a fi sistemul ce ni se potriveşte. Interiorul ţării să rămână în sarcina preşedintelui, fruntariile în grija regalităţii vamale. Fiecare monarh să aibă dreptul de a numi alteţe la schimbul de tură, de a-şi ridica palate în localitatea natală, de a apărea pe bancnote, dar şi de a le primi în cantităţi nemăsurate.

Invitatul TV reciclabil. Cum se pricepe la orice, e păcat să nu se profite de multipla-i incompetenţă. După ce va predicţiona, cu un aer îngrijorat, posibilitatea apariţiei de cicloane în zona Maramureşului, va comenta evoluţiile militare din Libia, apoi noua colecţie de primăvară-vară de la Dior şi poziţia suspectă de ofsaid înregistrată la meciul Bistriţa – Rapid. În timp, nici nu va mai trebui să schimbe studioul, întrucât decorurile, realizatorul, de ce nu şi posturile TV?, urmează să se rotească în jurul staturii sale de ax al universului.

Moderatorul TV care lucrează de acasă. Experimentul va avea loc cu ocazia următoarei ediţii a emisiunii „Sinteza zilei” la care e invitat Dan Voiculescu. Acesta va avea o păpuşă de cârpă pe braţ, urmând a-şi demonstra talentul de ventriloc la punerea întrebărilor încuietoare.

În căutarea timpului pierdut

Aşa cum istoria, psihologia şi studiile de piaţă au stabilit, avem nevoie în permanenţă de o luptă. După ce încleştarea cotidiană cu programul de muncă expiră, ne trebuie o alta, în care să ne implicăm cu mai multă detaşare, că-i trântă în miere, ceartă între soacre şi nurori sau polemică între filosofi. Mai interesant de urmărit decât şoferii care se ameninţă în intersecţie, după ce şi-au buşit automobilele, sunt cei care se strâng în jurul lor, delimitând ringul. Unii imortalizează scena cu ajutorul telefonului mobil, pentru a retrăi mai târziu fiorul apropierii de aventură, alţii pendulează din gâturi, ca la tenis, pândind loviturile, cei mai îndrăzneţi încing, prin vorbe abil plasate, atmosfera. Privesc, aşteaptă, deci trăiesc.

Păcat că asupra publicului camerele de luat vederi se ațintesc atât de rar! Fără nobila sa pândă, această religie a distracţiei cu orice preţ n-ar fi posibilă. Fără curiozitatea sa nicicând satisfăcută, nimicul din viaţa actorului n-ar părea atât de spectaculos în comparaţie cu nimicul din viaţa spectatorului. De când televiziunea ne-a transformat în cea mai întinsă plantaţie din lume, fremătăm doar atunci când un vecin ridică barda în direct.

Un public nu este o colectivitate, ci o formă sindicalizată de singurătate trăită în comun. Uneori, ieşim din starea vegetală, dând buluc la îndemnul vreunei televiziuni sau primării de a participa la cea mai mare bătaie cu perne din lume ori la cel mai mare mărțișor făcut din trupuri. Cârnatul uman e noua formă de monument, o enormă risipă de timp doar pentru împlinirea unei cifre, cu singura calitate de a o depăși pe cea înregistrată anul trecut în Bangkok sau Caracas. Spre deosebire de piramide, nu glorifică vanitatea unui om, ci pe cea a unei mulţimi, şi nu înfruntă veacurile, fiecare întorcându-se după două ore acasă. De fapt, nimic din ceea ce facem nu prea mai durează. Trăim într-o societate care nu construiește, care nu întreține, care nu se proiectează în viitor, ci care doar aşteaptă în fiecare seară paradisul promis, un vis care se stinge la culcare, o foame care se potoleşte prin umplerea golului cu un alt gol. Această irosire noi o numim distracţie.

Într-o epocă în care orice poate fi măsurat, cuantificat sau estimat cu o precizie mulţumitoare, în care numărul rămâne cea mai importantă caracteristică a unui grup, există ceva ce nu reuşim nicicum să calculăm: timpul pierdut, nisipul scurs degeaba prin gâtlejul clepsidrei. În lipsa unui termen de specialitate, să-i zicem viaţă.

Fabricantul de paşi

Pe 5 februarie, Stefaan Engels, suferind de astm, a terminat un an în care a alergat un maraton pe zi.

Pe şoselele lumii, în Alicante, New York, Porto, Londra, Montreal, Gent, Mexico City, Veneţia sau Barcelona, el e la locul de muncă, pontând cu talpa. Uneori, calapodul, cu toată precizia sa, la care întreaga specie a lucrat mii şi mii de ani, oferă erori când nu te aştepţi: o pietricică se strecoară sub călcâi ori în interiorul pantofului, o baltă răsare ca un ocean în calea călătorului. Pentru Stefaan nu există însă rebuturi, cu paşii mici şi chinuiţi procedează ca şi cu ceilalţi, sănătoşi, simetrici şi elastici: îi lasă în urmă şi fabrică alţii.

O, dar dacă i-aţi fi văzut pe primii, realizaţi cam acum 48 de ani, pe vremea uceniciei lui într-ale mersului! Erau pricăjiţi, de câţiva centimetri, inegali, haotici. Piciorul stâng zăbovea în aer câteva secunde, ca un animal adulmecând aerul, dreptul cădea pieziş şi stângul se prăvălea imediat, de parcă taman atunci s-ar fi decis să recupereze întârzierea, apoi poc!, micul Stefaan pica în nas. Pe la jumătatea drumului, a fost diagnosticat cu astm şi sfătuit de medici să stea departe de sport, dar încăpăţânatul din Gent a însutit treptat producţia. În 2007 şi 2008, a terminat 20 de competiţii Iron Man (3,86 km înot, 180 km ciclism, 42,195 km alergare), iar la începutul lui 2010 a decis să execute un maraton pe zi, timp de un an.

Tehnologia nu-i de ultimă oră, o folosim toţi, că alergăm după autobuz ori spre bucătărie, când cafeaua ameninţă să dea în foc. Mai întâi, corpul se înclină uşurel în faţă, iar un picior, să zicem dreptul, se îndoaie de la genunchi, fiind ridicat şi aruncat înainte, ca un angrenaj bielă-manivelă. Concomitent, stângul, proptindu-se în metatars, împinge întreaga maşinărie spre necunoscut, iar pentru o fracţiune de secundă, omul pluteşte, înainte de a reveni pe planetă, unde ciclul e reluat simetric. Numeroşi oameni, de la împăratul Napoleon la cosmonautul Armstrong, de la filosoful Lao Tze la psihologul Milton Erickson, au văzut diverse valenţe ale pasului. Cu cele două unelte ale sale, fiecare dispunând de 26 oase, 31 de articulaţii şi 20 de muşchi, domnul Engels i-a dat atât dimensiunea muncii, cât şi pe cea a vacanţei, căci declară că, alergând, lucrează ca oricare dintre noi, dar se şi odihneşte.

Departamentul contabil va aprecia producţia anuală la justa valoare: 15.401 kilometri pe an, aşadar peste 23 de milioane de paşi realizaţi pe fugă, depuşi însă cu temei şi aplicaţie pe teritoriile a şapte ţări. Tot alergând aşa, Stefaan Engels n-a văzut nici măcar filmul Forrest Gump. Nu a fost timp.

P.S. Despre Stefaan Engels mai puteţi citi aici, aici şi aici.

Întoarcerea lui Moş Gerilă

 

La început vei crede că omul din faţa uşii e unul dintre cei ce lasă pliante pe clanţe, dar când îşi va ridica privirile spre tine, îl vei recunoaşte imediat. Tocmai tristeţea celui care n-a primit niciodată un cadou, întipărită pe faţa lui, şi faptul că nu-şi seamănă deloc te vor face să-l extragi dintre miile de clone care, de cum dă luna decembrie, înotând în uniforme, spală parbrize, joacă în reclame, dansează la varietăţi.  Continue reading →

A doua piele

De multe ori îl auzim pe câte unul declarând că X „a adus atingere imaginii mele publice”, deci îl va da pe respectivul în judecată. Notăm în trecere că, de multe ori, cei care folosesc procedeul nu au o imagine publică şi tocmai aşa încep să o formeze.

Într-un om sunt persoane și persoane. El curăţă ceapă acasă, pielea dintâi îi ţine măruntaiele să nu se risipească, suferă la tăietura cuţitului şi la pişcătura legumei, dar în acelaşi timp imaginea lui publică, fără zgârieturi sau lacrimi în ochi, săvârşeşte minuni de vitejie pe frontul percepţiei colective, făcând donaţii, vizitând cămine de bătrâni, oferind declaraţii din care curge rumeguşul.  Continue reading →