Vă recomand trei comedii în stil italian, realizate de trei mari regizori, cu trei mari actori din Peninsulă.
1. Prima e varianta originală a “Parfumului de femeie”, din 1974, cu Vittorio Gassman (regia: Dino Risi). Ați văzut, probabil, varianta americană, cea cu Al Pacino. La fel de probabil este că-l considerați pe Al Pacino un mare actor. Și eu, cu observația că ultimul lui rol mare a fost totuși cel din Scarface, iar faptul că nu poate sau nu vrea să joace comedie este un handicap. Versiunea originală a “Parfumului de femeie” este, spre deosebire de copie, un film senzual, plin de un umor trist, fără pilde moralizatoare și ocolit de manierism, profund și simplu în același timp.
2. Despre cel de-al doilea film am mai scris. „Un borghese piccolo piccolo” (Micul mic burghez) este o capodoperă apărută în 1977, din colaborarea a două genii: regizorul Mario Monicelli şi inegalabilul Alberto Sordi. O paranteză: întrebat cândva care este actorul care l-a influenţat cel mai mult, Robert DeNiro a răspuns „Sordi”. Greu să găseşti un actor care să stăpânească atât de bine alchimia stărilor oglindite pe propriul trup.
Un mic burghez, slujbaş fidel într-un minister timp de 23 de ani, încearcă să-şi angajeze acolo fiul cam tâmpiţel. Pentru aceasta, face orice sacrificiu, intră în masonerie, se umileşte corespunzător. Râzi ca prostu’ jumătate de film, apoi îngheţi: într-o secundă, începe o tragedie care îţi dă fiori.
3. “Brutti, Sporchi e Cattivi” (Răi, murdari și urâți) este filmul pentru care Ettore Scola a fost desemnat în 1976 cel mai bun regizor la Festivalul de la Cannes. O familie de cerșetori trăiește la marginea Romei, într-o viermuială de nedescris, când capul familiei (Nino Manfredi, în rolul vieții sale) își aduce amanta în patul conjugal, alături de soție. Toți conspiră împotriva tuturor, într-o mizerie în care se amestecă abjecția și veselia.
Există o secvență la masă care capătă proporții biblice, un fel de Cină cea de taină a păcatului și a jegului uman. Iar scena finală e devastatoare.
