in Sfatul bătrânilor

A fost un zeu

David BowiePentru mine, David Bowie a fost o fereastră colorată: după ce ascultam fiecare album al lui, vedeam lumea mai frumoasă. Nu știu cum reușea și ce punea în muzica lui, era ca o hipnoză a inimii.

În afara capodoperelor lui din anii ’70, l-am iubit pentru albumele care n-au avut succes la public sau la critică. Pentru complexul “Black tie, white noise” (straturi peste straturi de texturi hip-hop și jazz, în 1993), pentru delicatul “Hours” (1999), pentru complexul “1. Outside” (1995), realizat cu Brian Eno, ca și capodopera lui absolută ”Low”(1976). Pe acest album, împărțit în două părți distincte, muzica este abstractă și precisă în același timp, complexă și simplă totodată. Nu știi ce este real și ce e vis, e ca un tablou impresionist care-ți spune de fiecare dată altceva.  Nu găsesc o comparație muzicală mai bună decât cu (poate) cea mai bună piesă Beatles: “A Day in the Life”. Te emoționează și nu poți spune exact de ce. 

Un artist schimbă viețile altora, fără ca ei să resimtă întotdeauna acest lucru. Numărul mare al celor care-l plâng astăzi pe David Bowie reprezintă mai mult decât un indice al ipocriziei: el chiar a lăsat urme în sufletele multor oameni, de la fanii disco până la metaliști, de la cei care ascultă funk până la iubitorii de muzică ambientală. Spunea că a regretat deschiderea spre muzica pop din anii ’80; n-avea de ce – a cântat cel mai bun pop din câte pot exista.

Ca în piesele de pe ultimul album, “Blackstar”, oamenii au căutat mereu mesaje ascunse în deghizările lui sau în textele cântecelor, dar toate acelea costume și toate acele personaje, de la Dory cea chipeșă până la Ducele cel subțire și alb, de la Ziggy Praf-de-stele până la Câinele-om, mascau, ca într-o gigantică iluzie colectivă, un adevăr clar: muzica lui era mai ales despre și pentru cei însingurați, respinși, deprimați. Nu erau măști, ci straturi, căci el era toate acele personaje și încă multe altele, un om incredibil de complex.

În era în care haterii pot roade postamentul oricărei statui, nu veți găsi un ins care să-l fi cunoscut și care să vorbească urât despre el, după cum nu veți găsi o înregistrare video în care să-l vedeți supărat. Era un zâmbet pe bowiedouă picioare, talentat în atâtea domenii și direcții: muzică, pictură, actorie, tehnologie, afaceri. A fost unul dintre cei mai frumoși oameni de pe Pământ sau de oriunde, un manual viu de stil. Puțini știu că își proiecta singur costumele de scenă din anii ’70. Numai el putea asorta un sacou verde la cămașa albastră și pantofii maron, iar efectul vizual să fie minunat. Chiar și când a fost arestat de poliție, în 1976, în Rochester, New York, pentru posesie de marijuana, obișnuitul set de poze față-profil de la arestare ni-l înfățișează îmbrăcat impecabil.

Cu puțin timp înainte să ne părăsească, apărea zâmbitor într-un set de fotografii, îmbrăcat în costum, cu pălărie și pantofi, dar  fără ciorapi. Își permitea: era un zeu și putea face orice. Nu vă ascund că, într-un colț al minții, sper în continuare că și-a înscenat plecarea și că va reveni din moarte, asemenea lui Lazăr, ca dintr-o banală deghizare. Pentru un om ca David Bowie, merită să aștepți încă o viață.

Write a Comment

Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

  1. Multumesc pentru acest articol. M-ai facut sa ascult David Bowie si am devenit dependenta. Sunt socata ca l-am descoperit atat de tarziu si imi place atat de mult!