1. Wild is the Wind (1976). Piesa a fost pe coloana sonoră a filmului cu același nume, în care joacă Anthony Quinn și Anna Magnani, singurul în care cei doi sunt împreună afara capodoperei Secretul din Santa Vittoria. Acolo este interpretată de către Johnny Mathis și este un cântec de dragoste cam siropos.
Nina Simone a preluat piesa în 1959 și a schimbat-o radical: o piesă lungă, lentă și intensă. Apoi vine Bowie, admirator al Ninei Simone, în miezul unei perioade din care nu-și amintește mare lucru, care face o versiune și mai încărcată de melancolie. E ca un vârtej lent și duios, care te rupe în bucăți, apoi te recompune. Când cântă în acest stil și în acest registru, Bowie e devastator. Pasajul vocal care începe la minutul 05:00 arată ce voce bună avea și cât de bine o folosea.
Se spune că era una dintre piesele lui favorite. A cântat-o la începutul ultimului său concert, o apariție în scopuri caritabile, Black Ball Charity, din 9 septembrie 2006.
2. Always Crashing in the Same Car (1977). Apare pe cel mai bun album al lui, Low, descris pe o cronică a avea „sunetul lui Sinatra reprodus de computere marțiene”. O altă picătură de geniu, extrasă din aceeași perioadă de lapte și cocaină, descrisă prin versuri și imagini bowie-ști.
3. Conversation Piece. Cum e să faci o piesă bună în 1969 și s-o reiei 33 de ani mai târziu, ea să fie aceeași și totuși alta, iar în voce să se simtă perfect timpul care a trecut, nu în sensul îmbătrânirii, ci al maturizării? O piesă rară, bonus track pentru albumul „Heathen” (2002).
“I’m invisible and dumb and no one will recall me.” No way.
3+1. Bring Me the Disco King (1992). Iată măsura geniului în a găsi ritmul, tonul și stilul perfecte pentru un cântec.
Piesa a fost inițial înregistrată în 1992 pentru albumul „Black Tie, White Noise” și era de două ori mai rapidă. Bowie a descris-o drept „un cântec deprimant în stilul defuncților ani 70 parcursă de un refren de tip Philip Glass.” „Era inițial o parodie a stilului disco, foarte hazlie, dar cumva banală.” spune Nile Rodgers.
Bowie a reorchestrat-o apoi pentru albumul „Earthlings” (1997), dar tot n-a fost mulțumit. A găsit formula perfectă de-abia în 2003, pentru albumul „Reality”. Povestește Bowie: „Am descărnat total piesa pe care o aveam, am încetinit-o și am păstrat doar pianul. Mica orfană și-a găsit în sfârșit o casă.”
Partitura de baterie este luată, pe bucăți, de la înregistrarea unei alte melodii, cu un baterist care n-avea nicio legătură cu „… Disco King”. Are un ritm dezordonat, uneori de samba, alteori de tango sau de jazz.
Există o variantă superbă pentru coloana sonoră a filmului Underworld (2003), cu Maynard James Keenan (Tool), John Frusciante (Red Hot Chilli Peppers), Danny Lohner (Nine Inch Nails), Josh Freese (Devo) și Milla Jovovich.
Cât despre carismă, uitați-vă cum stă publicul lângă Bowie când cântă. Atât.
Voi ce piese favorite de-ale lui Bowie aveți?
thursday’s child
@Diana Petcu:
Ce album minunat!
Da, am o slabiciune pentru tot ce canta in registrul grav. Mi-am adus aminte si de un duet cu Cher dintr-o emisiune tv din anii 70, pe care il ascult frecvent pentru ca il percep ca fiind mai luminos decat atunci cand isi canta repertoriul. https://m.youtube.com/watch?v=KPlN8RBP-Ws
@Anonymous:
Ar fi interesant de aflat cum a descoperit el modul acesta de a-și folosi vocea în registrul grav, când încetinește și nuanțează. Prima piesă, cronologic, în care cântă astfel mi se pare “Boys” de pe “Diamond dogs”. Până atunci n-am întâlnit felul acesta de a cânta.
Modul de a-si folosi vocea in registrul grav l-a descoperit initial inginerul de studio Keith Harwood prin micsorarea vitezei benzii (in “Sweet things” aka “Boys”… :) Apoi l-a descoperit el, odata cu inaintarea in virsta… :)
Preferatele mele (variantele remasterizate):
– Ashes to Ashes
– Space Oddity, vezi si varianta lui Happy Rhodes
– Starman
– Five Years, cu tipatul in lacrimi de pe final
Si pentru ca in “Flashbacks of a Fool” se spunea “How could you choose between Bryan Ferry and David Bowie? They’re gods!” propun si varianta lui David, cu Tin Machine, la geniala “If There Is Something” (prefer Bryan).
Absolute beginners. Golden years.
@Anda:
Absolute beginners e in stilul lui Wild is the Wind, in registrul grav, in care David e superb. Iar Golden Years e tot acolo, in acel “Plastic Soul”, un stil inventat de el, cum sa canti avand si emotia afro, si detasarea saxona? Un mare inventator de genuri.