Prințul acela discret

Cum de-a rezistat Gilles Müller în fața lui Nadal și a publicului londonez?

Foto: EPA

Interesantă desfășurarea partidei Nadal – Müller de la Wimbledon, câștigată de ultimul după aproape cinci ore de joc, în ciuda faptului că publicul l-a încurajat frenetic pe favoritul spaniol. Sunt de acord cu explicația lui Tolo, dar nu în toate cele. De pildă, argumentul numărului de autografe nu stă în picioare. Sunt mai mulți amatori de semnături la Nadal decât la Gilles Müller din același motiv pentru care s-ar strânge mai mulți doritori la Beyonce decât la Diamanda Galas: e doar o măsură a popularității. 

Eu cred că această schimbare a modului în care ne dedicăm afectele se leagă puțin de motivul pentru care publicul urmărește, la posturile TV de știri, mai degrabă mediocrități angajate decât indivizi care gândesc cu capul lor, și mai degrabă false dezbateri decât știri: oamenii nu mai au nevoie de informații, ci de confirmarea părerii lor, deja formată, mai greu de sfărâmat decât betonul după întărire. Ceva asemănător se întâmplă, poate, și cu sentimentele: toată lumea fiind clar emoțională – până și comentatorul partidei era în mod evident de partea lui Nadal –, am ajuns să ținem cu cine e mai convenabil să ținem. Dedicarea afectelor aduce puțin cu un proces productiv – ce ne iese din asta? -, canalizarea emoțiilor cerând azi un soi de eficiență contabilă, ca numărul de like-uri estimat pentru o postare.

Dar mai sunt motive. Cu Rafa Nadal londonezii au o poveste veche. Cred că toți am fi vrut să mai vedem un meci al lui cu Federer, măcar unul, și apariția acestui cetățean anormal de normal din Luxemburg ne-a cam stricat planurile. Publicul are mereu nevoie de o poveste, de un factor excitant, pentru a-și dărui afectele. Rafa Nadal a oferit acest lucru într-o măsură mult mai mare decât blajinul luxemburghez, care se îndrepta spre linia de serviciu cu figura unui om care chiar se duce la serviciu. Sportivul e veșnic un potențial candidat la postura de zeu: ce dezumflare mai rapidă să existe decât acel triunghi de păr rămas pribeag în fața cheliei și acea expresie de „eu îmi fac doar datoria”?

Cum însă de n-a cedat presiunii psihologice acest sportiv aflat pe poziția 26 ATP, în vârstă de 34 de ani? A avut, dacă nu mă înșel, patru mingi de meci irosite, în trei ocazii diferite de a încheia meciul. După propria declarație, era atât de obosit, încât nu voia decât ca partida să se termine. În partea cealaltă a fileului, Nadal își îndemna publicul să-l susțină cu răcnete, pumni înțepând aerul și gesturi largi.

A fost ceva filmat doar uneori, căci nu era spectaculos: acel prinț din ducat, Felix al Luxemburgului, care și-a însoțit compatriotul ca un părinte în prima zi de școală, ceea ce pare o poveste din alte vremuri și din alte spații. Sunt moduri și moduri de a-i fi alături unui sportiv. A contat acea prezență discretă? Voi ce credeți? Eu cred că a fost mai importantă decât valurile mexicane din tribune pro Nadal. Uneori, ai nevoie de un singur cui de care să-ți agăți speranța.

Am senzația că jucătorii noștri, dacă depășesc un anumit nivel valoric în tenis, câștigă din acel moment împotriva noastră, a strâmbăturilor noastre din nas și a brusc dobânditei noastre competențe în materie. Așteptăm mai degrabă confirmarea unor predicții pesimiste decât victoria acelui sportiv. Cred că prințul acela discret a dat marea lecție a zilei de ieri.