in Plângeri și reclamații

Coco Pauker

 

În cea mai mare parte a celor 30 de ani de existență, partidul doamnei Dăncilă a fost ca o echipă de fotbal care conduce la scor și tot ce are de făcut este să tragă de timp, să fragmenteze jocul și să păcălească arbitrul. Singurul lucru la care au fost atenți, de la Iliescu la Dragnea, a fost să păstreze minciuna comestibilă și s-o vegheze să nu miroasă prea rău.

Până când mentorul politic al doamnei și cel care a promovat-o în funcția de premier a avut strălucita idee de a încerca să-și salveze cu orice preț propria piele. Atunci, această omerta s-a spart și partidul a trebuit să iasă din paradigma clasică: „Mințim enorm și mărim pensiile”.

Așa a apărut doamna Dăncilă, personaj despre a cărei existență până acum doi ani aproape că nu știam, cu excepția pozelor în care apărea o coafură de leoaică înfuriată din anii ‘80. Problema ei a fost că a trebuit să „iasă la joc” și să recâștige electoratul enervat de Dragnea.

Mulți cred că relația ostilă pe care Domnia Sa o întreține cu inteligența o coboară în ochii propriului electorat. Deloc. După mine, e chiar un atu: cum doamna Dăncilă nu-i pune în pericol niciunui interlocutor statutul de cel mai inteligent om din încăpere, oricare votant PSD ar fi ales-o liniștit, doar pentru promisiunea eternă că-i va da cu-o mână, chiar de-i va lua cu zece.

În plus, filmulețele cu nemobilații solemni Andrușcă, Daea și compania au și un rol liniștitor. Când spui despre unul că”nu strălucește intelectual”, nu-l mai vezi în primul hoț, ci cumva simpatic. Râsul îmblânzește furia.

Dăncilă de fierVă amintiți? În primele zile ale propulsării sale în funcția de premier, au încercat s-o prezinte drept „Doamna de fier”, dar până și consilierii de imagine se vor fi zvârcolit de râs punând-o alături de Margaret Thatcher. De aceea au dus-o în partea opusă și a devenit „Doamna neconflictuală”, până când și-au dat seama că românilor detestă momâile (găsiți în istoria și-n literatura noastră un singur neconflictual îndrăgit și-l mănânc cu muștar).

Așa că i-au găsit cel mai nepotrivit rol dintre toate: Mama Națiunii. Dar cât de isteț să fii să alegi acest rol pentru un popor care a suportat-o pe Elena Ceaușescu, pe care românii au urât-o din suflet, mai mult decât pe Nea Nicu? A ieșit o Mamă a unei Națiuni sărăcite, care poartă însă haine și broșe mai scumpe decât bugetul unei localități.

Doamna Dăncilă e acea colegă de școală pe care toți am avut-o. Cea care repeta în șoaptă vorbele profesorilor, altfel nu reușea să și le întipărească în minte. Cea care, când știa răspunsul,  ar fi putut ține o săptămână brațul ridicat, doar pentru a semnaliza Universului că știe. Prea puțin luminată pentru a fi premiantă, prea muncitoare pentru a fi în coada clasei. Pe scurt, o mediocritate dotată cu o singură calitate: poate să rabde orice, oricât.

Și iată proba de foc pentru orice consilier de imagine: transformă rapid omida în fluture!

A ieșit o combinație frisonantă între Ana Pauker și Coco Chanel. E ca și cum ai îmbrăca o broască în tutu și te-ai aștepta ca ea să meargă pe poante.

Urmăriți filmulețul în care parcurge cu bicicleta doar cele câteva sute de metri asfaltate dintr-o autostradă din Moldova (o batjocură în sine alegerea acestui loc). E stresată, te face să te gândești că ar fi trebuit să-i monteze rotile în părțile laterale, precum copiilor. De teamă și-a coborât prea mult șaua, dar pedalează până la capăt cu genunchii la piept. Nici măcar la pantofii cu toc n-a renunțat. E greu să-ți bați singur mai multe cuie-n talpă decât doamna Dăncilă, încercând să evadezi din propria banalitate.

Dacă se rezumau la sloganul „Alături de fiecare român”, ar fi fost doar minciuna cinică de fiecare dată a PSD. Ar trebui totuși întrebată doamna Dăncilă cum a fost alături de milioanele de români care au plecat din țară taman din cauza partidului pe care-l conduce. Sau ce a făcut doamna Dăncilă pentru copiii siliți să crească fără respectivii părinți sau pentru miile de victime ale infracțiunilor, pentru că partidul pe care-l conduce a scos tâlharii, violatorii și criminalii din pușcării. Și multe altele: unde-s spitalele, unde șoselele, unde-s școlile pe care au promis că le vor construi?

Dar nu ai pe cine să întrebi. Pentru că, în ultima instanță, doamna Dăncilă ne spune involuntar adevărul despre sine, chiar în afișul electoral. Se prezintă drept „Un președinte muncitor și implicat”, dar stă, fix lângă aceste cuvinte, cu mâinile în sân. Mâinile încrucișate pe piept sunt un semnul clar al rezistenței la apropiere, reprezintă o barieră pusă interlocutorului. Ele spun: „Nu te apropia, nu vreau să ajungi la mine!”

În ultimă instanță, spun „Nu mă vota!”.

Ceea ce vă doresc și dumneavoastră.

Notă: acesta e un pamflet; tratați-l ca atare și mergeți la vot.

Alte portrete de candidați aici: Ursulețul cu ochi de plastic, Unde-i omu’?, Momete , Vidul cu beculețe, Cumpărașu.

Tu ce zici?

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

  1. Eu as citi cartea lui Robert Levi, despre Ana Pauker, inainte de a o mai introduce in discutii ca fiind prototipul ororii. Pentru ca e simplu sa fie invinuita, o evreica, si femeie, de toate relele din lume. Nu-i asa ca-i absolva pe bolsevicii romani si barbati?

  2. @Sorin Camner:

    Nimic, niciodată, nu-i poate absolvi pe bolșevicii bărbați, doar că era un pic cam greu s-o compar, ca imagine, pe Dăncilă cu Petru Groza. Eu aș încerca să ies din discursul acesta care vede comploturi peste tot. Nu știu dacă ți-ai dori să trăiești într-o țară condusă de Ana Pauker, doar pentru că era evreică și femeie.

  3. Nu, nu mi-as dori. Un bolsevic e un bolsevic. Numai ca e formata asa o imagine despre Ana Pauker, ca ar rezulta, de aici, ca ea era capul rautatilor iar Dej, sarmanul, a fost silit de nenorocita asta de …. sa faca ceea ce-a facut. Ce-i drept – l-a omorat el pe Patrascanu, cam dupa ce decisese, deja, s-o omoare si pe Pauker da’ ea a scapat.